Jurnalul Naţional apare, miercuri, împreună cu “Poezii cu un singur punct” de Adrian Păunescu.

Dacă destinul are un sens unic, dinspre viaţă către moarte…Dacă noi toţi suntem cuprinşi într-un şah pe care –l joacă Dumnezeu… dacă viaţa ar fi o cartelă cu un număr limitat de impulsuri… atunci  încearcă “să fii atât de departe de relele lumii/ încât orice veste rea/care vrea să te-atingă/să nu ajungă la tine/decât după ce/devine istorie.”  Sunt doar câteva dintre “Poeziile cu un singur punct” ale lui Adrian Păunescu.

Sunt poezii unice. Sunt crâmpeie de viaţă. Sau din realitatea imediată. Ar merita să le învaţăm pe de rost - dar nu ca să ne asculte cineva! -  ci pentru că sunt un fel de alfabet pentru sufletul nostru. Pentru femei si bărbaţi. Pentru dragoste şi libertate. Pentru oameni în general, dar mai ales pentru noi, românii. Sunt un spectacol de forţă, pasiune şi viziune. Sunt o reprezentaţie tumultoasă a unui destin care se va confunda pentru eternitate cu poezia: destinul lui Adrian Păunescu.

 
“Eu cred
că un om liber
e mai puternic
decât un om înarmat.”
(Într-adevăr, 1988, CRED)

 
“Totdeauna
cea mai frumoasă femeie
e în altă maşină.”
(Într-adevăr, 1988 – “Autostradă”)

 
“Ani şi ani, încercăm să ne-amintim
ce făceam în clipa când
ne-a surprins, fericiţi, fotograful.”
(Într-adevăr, 1988  - “Blitz”)

 
“Atunci când două locomotive
se apropie, se ating una de alta şi se sărută,
linia ferată se face
inel de logodnă
pe roţile lor.”
(Deromânizarea României, 1998, ALTAR PROFAN)