În anii comunismului, presa din România s-a confruntat cu o cenzură dură care de multe ori mima libertatea presei. O imagine relevantă în acest sens o avem in filmul ”Secretul lui Bachus„ care începe cu ziaristul Victor Mirea, interpretat excepțional de actorul Emil Hossu, care bate de zor la mașina de scris. De fapt, el mimează libertatea presei care nu exista. Însăși pelicula ”Secretul lui Bachus” fusese creată pentru a falsifica realitatea. Pe scurt, oamenii nu trebuiau să afle din ziare despre lipsurile cu care se confruntau.
Minciunile, exegerările, precum bunurile nu se scumpeau, ci se reașezau prețurile, Occidentul e păcatos erau chestiunile care țeseau paginile din ziare.
Îndoctrinarea trebuia produsă de la cea mai crudă vârstă
Fostul redactor-șef al României libere, Bogdan Ficeac, vorbește, într-un interviu pentru antena3.ro, despre ce însemna presa în perioada comunismului, dezinformarea prin non-informare, textul sec fără informație, toate atent conturate sub umbrela aparatului de propagandă comunistă prin care se încerca manipularea românilor, formarea acelui om nou nelipsit din discursurile lui Nicolae Ceaușescu.
„Comunismul, sistemul totalitar urmărea să inpermeabilizeze informatic societatea să nu mai vină niciun fel de informații din exterior, astfel încât îndoctrinarea să se producă de la cea mai fragederă vârstă. Prin intermediul cenzurii exista o singură sursă de informare. Erau mai multe ziare, reviste, însă linia directoare a partidului era dată de linia ideologică prin Agenția Națională de Presă și Ziarul Scânteia”, mărturisește Bogdan Ficeac.
Cât privește imaginea Occidentului în ziarele din timpul regimului lui Ceaușescu, Bogdan Ficeac spune că acesta era prezentat într-o extremă degradare, numai cu criminali și drogați.
„Totul era o nonorocire acolo”, în schimb, România era prezentată drept „o societate fabuloasă, era un paradis pe pământ”.
„Televiziunea Română avea și ea mai multe stații dintre care a rămas doar Televiziunea Publică cu două ore de Telejurnal numai cu ce a făcut tovarășul Ceaușescu”.
De la ziarele și televiziunea comunistă la libertatea casetelor video
Cu toate acestea, Bogdan Ficeac explică că existau tot felul de filiere care străpungeau Cortina de Fier.
„Veneau piloții de avion, marinarii care tot aduceau casete video cu filme. Pătrunseseră aparatele video cu filmele. Lumea cam știa ce se întâmplă în Occident. Nu a reușit să se izoleze și să-și continue procesul de spălare al creierului fiind subminat de alte procese alternative. Ziarul România Liberă avea un rol extraordinar, lumea stătea sunt pătură, uneori chiar și la vedere pe plajă”.
Regula ziarelor din Comunism: două citate cu tovarășul, un citat cu tovarășa
„Ajungeai la crima de a gândi. Omul trebuia să aibă un limbaj cât mai redus, regula era să gândești cât mai simplu, cât mai schematic. Astfel, omul trebuia să primească informația pe mestecate, de aici și utilizarea limbajului de lemn. Prin anii `70 după plenara de la Mangalia începeau să se dea indicații cu ce cuvinte trebuie folosite și ce cuvinte sunt interzise. Era o listă întreagă, dar după aceea în presă fiecare a intrat într-un fel de autocenzură. De altfel, exista și regula 2 la 1. Trebuia să dai două citate din el, unul din ea”.
„Nimeni nu scăpa acestui control”
„Toate ziarele atunci erau înregimentate. Scânteia era Organul de presă al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, Scânteia Tineretului era organul de presă al Uniunii Tineretului Comunist, România Liberă era organul de presă al Frontului Democrației și Unității Socialiste. Fiecare entitate de presă aparținea unei anumite entități. Totul era foarte bine controlat. Chiar dacă era un sindicat liber, acesta era imediat trimis fie la pușcărie, fie oamenii de acolo aveau un „accident”. Un grup de ziariști au format Romania Liberă, iar după cum știm unii au intrat la pușcărie. Nimeni nu scăpa acestui control. În toate redacție exista o frustrare”.
Presa după Revoluție, o euforie generală
Imediat după căderea regimului ceaușist presa a putut fi din nou liberă. Tirajele erau mari, iar oamenii erau avizi să citească și să cunoască.
„Era o euforie generală. O euforie oarecum comparabilă și cu ceea ce s-a întâmplat la Revoluție. La Revoluție a fost un moment de o puritate uluitoare și de o solidaritate extraordinară a oamenilor, cărora nu le mai păsa că sunt împușcați, răniți, luptau pentru libertate. În afară de ziarele existente, în marea lor majoritate schimbându-și numele, au apărut nenumărate ziare noi făcute de grupuri de ziariști dintre cei mai vechi. Care pe lângă că știau cum se scrie o știre, știau și ce reprezintă procesul mai departe, de exemplu tipărirea, distribuirea. De asemenea, s-au deschis porțile pentru o mulțime de ziariști noi care nu făcuseră facultatea de Jurnalism. Oameni care voiau să scrie, au fost preluați în redacții. Presa a avut un fel de deceniu de romantism extraordinar, hârtia era ieftină, ziarele ajunseseră la tiraje de milioane de exemplare, puteai să scrii despre absolut orice și să-ți faci meseria cum trebuie. Aveai ocazia să vezi că anchetele, reportajele tale au efect”, a mai amintit Bogdan Ficeac.
Rămâne celebru numărul din 25 ianuarie 1989, din ziarul Scânteia cu poezia „Erou al păcii”. Autorul a dorit prin acele versuri să-și exprime dragostea față de conducător, nu numai prin conținutul poeziei, ci și printr-un artificiu tehnic, prin care trebuia să formeze Nicolae Ceaușescu. Din neglijență, în redacție au fost omise câteva strofe din poezie, astfel că a ieșit Ceaușescolae, ceea ce a produs o adevărată catastrofă în redacție, a dezvăluit Ilie Rad în lucrarea ”Incursiuni în istoria presei românești”.
