Curtea IML a devenit neîncăpătoare pentru părinţii care trăiesc în aceste momente cel mai urât coşmar. Trebuie să-şi indentifice copiii printre trupurile carbonizate.
Deşi speră până în ultima clipă, durerea este cu atât mai mare cu cât primesc certitudinea. În goana spre supravieţuire, ai lor nu au fost printre norocoşi. Un tată devastat îşi plânge suferinţa fără margini. „Ieri aveam o fată arhitect, azi am o foaie cu un număr”. Atât a mai avut putere să spună.
Alţi părinţi nici nu se mai pot ţine pe picioare. Au nevoie de sprijinul rudelor care îi însoţesc. Nu există cuvinte pentru astfel de drame. Strigătele şi lacrimile nu mai sunt de niciun folos. Poate doar să-i aline puţin. Aceşti părinţi nu mai au pe cine să sune. De la celălalt capăt al firului nu le mai răspunde nimeni.
