”Oare vom mai ști să zâmbim? Oare vom mai ști să ne îmbrățișăm? Oare vom mai ști să ne apropiem una de cealaltă, să ne cerem ajutorul? Sau la câtă panică s-a creat ne vom feri una de cealaltă? Pentru că e vorba probabil de cine scapă și cine nu. Mie, cum v-am spus, nu îmi este frică și nu îmi va fi până la final pentru că cineva va învinge acest virus cu ajutorul bunului Dumnezeu. Nu mai vreau să vorbesc absolut nimic, crede-mă! Pentru că bănuiesc că trebuie să avem și noi organe competente, purtători de cuvânt. Toată lumea poate să vorbească”, spune femeia.
”Eu am făcut o dermatită de contact de la soluții. Nu ai vrea să știi cum îmi este fața. Sunt toată carne vie!”.
Femeia povestește că se simte rău de câteva zile, însă, cu toate acestea, trebuie să se îngrijească de alți bolnavi.
”Eu eram pe Urgență, la perfuzii. Pentru că mi s-a făcut rău, cu 10 scaune diareice, aveam febrilitate, respiram greu. Și am spus să mă aștepte. Am scos perfuziile și am fost acolo exact cum am promis. Să nu creadă că mă sustrag.”
Cel mai greu îi este faptul că trebuie să stea departe de familie.
”Să nu pot vorbi cu soțul meu ca să nu îi fac rău, mi-e dor să îl îmbrățișez. Are nevoie de mine, are nevoie de medicamente!”
La întrebarea dacă are medicamente, femeia a spus că nici nu își dorește. ”Există medici care să mă trateze. Să mai răspundă și ei pentru viața mea. M-au dus fetele în urgență pentru că eu nu am zis nimănui. Le-am spus: voi stați acolo, eu sunt pe primire urgențe pe etajul 3, singură. Voi stați pentru că eu am scaune diareice, sunt subfebrilă, am scaune diareice și nu vreau ca din vina mea să vă contaminați”.
În ciuda simptomatologiei severe, femeia nu a fost testată nici până în acest moment.
”Nu mă interesează, să rămână testul, pentru că eu astăzi sunt în picioare, sunt bine. Crede-mă că este un plâns de data aceasta de furie și este o lacrimă pentru dorința de a ieși cu bine toate care suntem aici și toate care vor veni!”
”Există necomunicare, neorganizare, neinformare. Știu că la toți ne este teamă. (...) Dar noi care suntem aici am venit să facem ce am învățat cândva, să tratăm, să nu uităm că am învățat și am depus un jurământ, dar să și ne spunem doleanțele și lipsurile!”, spune plângând, femeia.
”Indiferent de ce am, ce nu am, nu mai îmi pasă în momentul acesta. Îmi pasă de acea zi în care să îmi văd soțul care mi-a spus: sunt la un pas de infarct. El este singur acasă. Eu i-am spus: stai acasă că am nevoie de tine, țara asta încă mai are nevoie de tine. Tu ești medic pe Terapie Intensivă”, concluzionează femeia.
