Gestul în sine, destul de discret, care poate fi uşor confundat cu o frecare naturală a nasului, este explicat de psihologia cognitiv-comportamentală drept o versiune deghizată a gestului de acoperire a gurii. Deci, un mesaj distinctiv transmis fie pentru păstrarea unei taine, fie pentru continuarea unei acţiuni despre care s-a discutat în prealabil.
O explicaţie la nivelul sensului comun ar fi aceea că persoana care recurge la un asemenea gest "ştie" ceva.
Un lucru ştim sigur: atingerea laterală a nasului cu degetul arătător nu a fost inventată de Elena Udrea.
Ci de ... Sfântul Nicolae :)
În poemul “A visit from St. Nicholas" (trad. O vizită a Sfântului Nicolae), cunoscut şi sub titlul de "The Night Before Christmas" (trad. Noaptea dinaintea Crăciunului), apărut în 1823 şi atribuit autorului Clement Clark Moore, Sfântul Nicolae îşi duce un deget "spre nasul-i borcănat", "a dat din cap şi ţuşti, prin horn în sus a şi plecat".
"He spoke not a word, but went straight to his work,
And filled all the stockings; then turned with a jerk,
And laying his finger aside of his nose,
And giving a nod, up the chimney he rose."
(trad. N-a scos o vorba, si s-a pus de-ndat pe treaba,/ Ciorapii i-a umplut cu daruri si s-a-ntors spre mine-n graba,/ Si-a dus un deget rotofei spre nasu-i borcanat,/A dat din cap si, tusti, prin horn in sus a si plecat)
Britanicii, ca de obicei, sunt mult mai pragmatici. Istoria lor spune că gestul atingerii nasului cu degetul arătător datează din perioada războiului, când mesaje codificate erau îndesate în orificiile nazale ale celor mai viteji dintre spioni. Odată ajunşi la destinaţie, aceştia îşi atingeau nasul de mai multe ori, în aşa fel încât bileţelul secret să cadă şi să fie preluat în siguranţă.
În cultura asiatică, atingerea discretă a nasului (ori a întregii feţe) poate fi un indicator al faptului că vorbeşti despre propria persoană. "Cine, eu?", ar putea fi traducerea în cuvinte a gestului cu pricina.
Literatura şi industria cinematografică ne dau o mulţime de exemple în acest sens. De la personajul fictiv Gilderoy Lockhart, din romanul Harry Potter, până la Hannah Montana ori Căpitanul Peacock, din "Are you being served?".
Gestul apare inclusiv în producţia "Lord Of The Rings" (trad. Stăpânul Inelelor), când, după distrugerea fortăreţei Isengard, hobbiţii Merry şi Pippin dau peste iarbă pentru pipă, însă decid să păstreze secretul faţă de Arbore Bărbos.
Mult mai cunoscute sunt însă filmele cu mafioţi, precum "The Sopranos", "The sting" sau "The Fourth Protocol", unde "personajele" fac exact acelaşi semn pentru a indica fie tăcere, fie un acord secret.
Foto: Paul Newman, in The Sting
Nici lumea interlopă de pe meleagurile noastre nu e străină de acest gest controversat. Numeroşi jurnalişti au umplut pagini de ziar comparând gestul făcut de fosta şefă a PMP cu cel făcut de Sile Cămătaru.
E musai de subliniat aici că gestul atingerii laterale a nasului devine un laitmotiv în scandalul cu iz penal în care este implicată Elena Udrea. Nu putem să nu remarcăm faptul că fosta şefă a PMP a tot repetat acest gest spre camerele video ale jurnaliştilor, în ultimele apariţii publice.
Cel mai recent a avut loc ieri, înainte de a intra în sediul ICCJ, când, cu cătuşe la mâini, şi-a dus degetul arătător de la mâna dreaptă pe nas, la fel cum a făcut şi luni, în plenul Camerei Deputaţilor, când se discutau cererile DNA de avizare a urmăririi, reţinerii şi arestării deputatului PMP
Udrea scria atunci, pe Facebook, că prin gestul de a duce degetul arătător spre nas, comentat de presă, a vrut să transmită cuiva drag că "totul este în regulă". "Văd că gestul meu din Parlament în care am dus mâna la nas a creat mare vâlvă şi s-a transformat în subiect de analiză semiotică. În realitate, e un semn pe care l-am făcut unei persoane dragi mie, căreia am vrut să-i transmit că totul e în regulă", preciza Elena Udrea.
