Magazinele care oferă 1 leu pentru fiecare ambalaj SGR, în perioada 13 - 15 ianuarie
Publicat acum 22 minute
Iran, arian, mezi, perşi, drumul mătăsii
În Iran s-au cultivat pentru prima dată piersici, spanac sau lalele. Monumente arhitectonice, oraşe străvechi, unele situate chiar pe celebrul ?drum al mătăsii?, sate pitoreşti, Iranul se poate mândri cu una dintre cele mai vechi şi bogate culturi din lume. Aici a profeţit Zoroastru, unde Omar Khayam a scris versuri nemuritoare, Avicenna ? ?al treilea Aristotel? ? a adus contribuţii în numeroase domenii, iar Musa al-Khwarizmi a pus bazele algebrei. Aici s-a folosit pentru prima oară alcoolul în medicină, aici s-a preparat prima îngheţată, primul butoi de vin, s-a elaborat primul sistem de taxe şi poşta. 7000 de ani de istorie, dar numai 2500 de istorie scrisă.
Triburile perşilor, stabilite în sud-vestul Iranului (Persia), au fost unificate în jurul anului 700 î.e.n. de Ahaimene, întemeietorul dinastiei Ahemenizilor. Succesorul său, Teispe, extinde posesiunile Persiei către vest. Până în 529 î.e.n., Cyrus al II-lea transformă Persia în cel mai puternic stat al Orientului: cucereşte Media, Lidia, vaste regiuni din Asia Centrală, culminând cu Babilonul. De aici, a anexat Siria, Fenicia şi Israelul, ajungând la graniţele Egiptului. Moartea sa a survenit înainte să pătrundă dincolo de acestea, însă fiul său reuşeşte, chiar şi pentru scurt timp, să anexeze Egiptul şi să se proclame ?faraon?.
A urmat genialul Darius I cel Mare, care cucereşte Punjabul şi reorganizează vastul imperiu, ajuns acum la aproximativ 5 milioane km²: creează un sistem modern de drumuri, care să permită transmiterea rapidă a informaţiilor, a trupelor şi mărfurilor. Împarte imperiul în unităţi administrative (satrapii), creează o monedă de aur etalon (dareicul) şi pune piatra de temelie a Persepolisului. În cele două expediţii din 492 şi 490 î.e.n., Darius se străduieşte să cucerească Grecia, însă fără succes.
Persepolis
Fiul şi succesorul lui Darius, Xerxes I, reia tentativele în 480, cu forţe impresionante,. Lumea elenă respinge şi aceste atacuri. Domnia lui Artaxerxes I marchează debutul declinului. În anul 334 î.e.n., tânărul rege al Macedoniei, Alexandru cel Mare, îngenunchează întregul Imperiu Persan şi imensele sale resurse. Cucerit de arabi în secolul VII, Iranul adoptă islamismul, dar se desprinde treptat în secolul IX-X din Califatul Arab. Dinastia Sefavizilor readuce un stat iranian centralizat la o remarcabilă strălucire în secolele XVI-XVII. În timpul dinastiei Kajarilor (1779-1925), Persia cunoaşte o perioadă de declin: în războaiele cu Rusia pierde Gruzia, Daghestanul, Azerbaidjanul de Nord şi Armenia de Nord. În a doua jumătate a secolului IXX, britanicii şi ruşii îşi împart influenţa asupra Persiei, prin tratatul din 1907.
Sub dinastia Pahlavi (1925-1979), îndeosebi după al II-lea Război Mondial, se urmărea modernizarea structurilor economice, sociale şi politice, precum şi europenizarea instituţiilor, apelându-se la resursele oferite de exploatarea zăcămintelor de ţiţei care transformaseră Iranul într-un mare producător mondial. În 1978, în majoritatea provinciilor iau naştere mişcări antiguvernamentale laice, dar şi religioase. Ca atare, la începutul anului 1979, şahul Mohammad Reza Pahlavi Aryamehr, aliat fidel al SUA, părăseşte conducerea şi ţara. Consiliul Revoluţionar Islamic, în frunte cu ayatollahul Ruhollah Khomeini, preia puterea şi proclamă, la 1 aprilie 1979, Republica Islamică Iran.
Ayatollahul Khomeini
Astăzi, 99% din populaţia iraniană este de confesiune islamică, şiită. Poate că nu vorbim de dictatură, dar democraţia nu este la ea acasă în Iran. Populaţia păstrează melancolia şi mândria prestigiului şi slavei imperiului de altădată. Din istoria recentă, iranienii îşi aduc aminte vremurile bune în care conduceau maşini produse în America şi mâncau pui la restaurante fast-food americane. Ca atare, guvernarea actuală ar putea fi pusă sub presiune şi din această cauză. Lipsa prosperităţii pe care o simt oamenii de rând primează în faţa testelor militare sau a programului nuclear.
PROGRAMUL NUCLEAR DE AZI, OPERA AMERICANILOR
Aşa cum s-a văzut, ultimul şah al Iranului avea relaţii strânse cu Occidentul, iar Statele Unite se bucurau de un statut aparte în plin Orient Mijlociu. Aşa că, în 1957, SUA şi Iranul semnează un acord de cooperare nucleară civilă, parte a programului american Atomi pentru Pace. SUA ar fi avut astfel un aliat puternic, bine înarmat, într-o zonă instabilă, iar URSS-ul avea de pierdut. În 1967, SUA trimiteau primul transport de uraniu şi plutoniu destinate unui reactor de cercetare. Ca să fie totul clar, un an mai târziu Iranul semnează Tratatul de Neproliferare Nucleară. Încet, dar sigur, planurile de construcţie a 20 de centrale nucleare se trasează, desigur cu sprijinul Unchiului Sam, iar primele acorduri cu contractori sunt semnate. Unul dintre aceştia este Kraftwerk Union (Siemens AG). În 1974, începe construcţia primei centrale, la Bushehr. După un an, prestigiosul Institut de Tehnologie Massachussets MIT semnează un contract cu Agenţia Iraniană pentru Energie Atomică în vederea realizării de programe de specializare a inginerilor iranieni în domeniul nuclear.
Doamnele din programul nuclear, un sfert din echipa ştiinţifică
Totul mergea cum nu se poate mai bine, când a intervenit Revoluţia islamică, iar planurile au căzut cu zgomot. Mai mult decât atât, a intervenit şi războiul Iran-Irak, cu o durată de opt ani şi care a dus la moartea a peste 1.000.000 de oameni. Miza atacului lui Saddam Hussein împotriva Iranului: noul regim putea servi drept model musulmanilor şiiţi irakieni, pe de o parte. Pe de altă parte, Iranul are rezerve însemnate de petrol, chiar la graniţa cu Irak, iar Saddam, mizând pe un câştig rapid, le dorea anexate în ograda proprie. În acest scop, a folosit inclusiv arme chimice în conflict, fără ca opinia publică internaţională să mişte vreun deget.
Şi femeile au apărat ţara cu arma în mână
În orice caz, în 1982, Iranul anunţă public că se poate descurca şi singur şi că va îmbogăţi uraniu proprietate personală la Centrul Nuclear de la Isfahan. Ca să prevină eventuale accidente, Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică AIEA efectuează mai multe inspecţii şi, în plus, oferă cu generozitate un program de asistenţă pentru îmbogăţirea uraniului. Sub presiunile americane, asistenţa ia sfârşit. Doar că, în 1985, Iranul face un nou anunţ: zăcăminte însemnate de uraniu au fost descoperite pe terotoriul ţării. După zece ani, semnează un contract cu Rusia pentru finalizarea reactoarelor nucleare de la Bushehr, sub supravegherea AIEA. Valoarea contractului: 800 milioane $.
În 2002, preşedintele SUA, George W.Bush, hotărăşte că Iranul trebuie inclus în ?Axa Răului?, ca sponsor al terorismului internaţional şi acuză conducerea că vrea să obţină bomba atomică. 2003 - Directorul AIEA, Mohamed El Baradei, declară că Iranul a ascuns ?unele materiale şi activităţi nucleare?; pentru a-şi dovedi buna credinţă, Iranul suspendă pe perioadă nedeterminată activităţile nucleare; câteva luni mai târziu, AIEA revine asupra deciziei şi anunţă că, dacă Iranul încearcă să se înarmeze nuclear, dovezi nu s-au găsit.
2004: Iranul reia activitatea, DAR ayatollahul Ali Khamenei dă un decret religios prin care utilizarea armelor nucleare este declarată neislamică. Doar că, după doi ani, ameninţă că, dacă SUA atacă Iranul, acesta va replica oriunde în lume unde există interese americane. ONU sancţionează declaraţiile incendiare.
Ahmadinejad
Încă de la începutul mandatului, în 2006, Ahmadinejad a fost un puternic susţinător al programului nuclear. La 11 ianuarie 2006, noul preşedinte a anunţat că tehnologia nucleară va ?menţine pacea?, declarându-se împotriva unui război nuclear. O politică a bombei este ?ilegală şi împotriva religiei noastre?, iar ?o naţiune cu asemenea cultură şi civilizaţie nu are nevoie de aşa ceva?. În aprilie, a anunţat că Iranul a reuşit să îmbogăţească uraniul, aducându-l la un stadiu care permitea ?începerea unui nou ciclu nuclear?.
Deşi conducerea iraniană insistă că îmbogăţirea uraniului are scopuri exclusiv economice, marile puteri transmit nenumărate semnale de stopare a unui astfel de program. Răspunsurile lui Ahmadinejad sunt menite mereu să îndemne la calm: ?De ce credeţi că tehnologia nucleară se limitează la construirea unei bombe? Voi puteţi doar să faceţi material explozibil din ea? Ar trebui să vă daţi seama că noi nu avem nevoie de o bombă nucleară. Ce nevoi am putea avea noi pentru a folosi o bombă? Într-un context politic ca cel de acum, bomba nucleară nu ar fi de niciun folos. Dacă ar fi fost bună de ceva, atunci cu siguranţă ar fi prevenit căderea Uniunii Sovietice. Dacă ar fi fost folositoare, ar fi rezolvat problema pe care americanii o întâmpină în Irak. Timpul unei astfel de bombe s-a scurs?, a declarat Ahmadinejad.
?Bombele nucleare, chimice şi biologice şi armele de distrugere în masă sunt un rezultat al abuzului de ştiinţă şi de cercetare, făcut de marile puteri. Dacă ar izbucni un război între puterile nucleare, ce catastrofă ar avea loc?? Dosarul nuclear este speculat şi pe plan intern, Khamenei şi Ahmadinejad mizând pe naţionalismul populaţiei iraniane, care consideră că este dreptul Iranului să continue programul nuclear.
Anul trecut, Ahmadinejad anunţa că Iranul poate produce combustibil nuclear la scară industrială. Cu alte cuvinte, ?avem puterea, acum ne gândim în ce fel o vom folosi?. Cel puţin deocamdată, SUA nu mai convinge pe nimeni că ?se cere? o intervenţie armată în Iran, după sinistrul eşec din Irak. Atâta timp cât nu există dovezi că pe teritoriul iranian se fabrică ?bomba?, Bush nu are ce să facă şi înghite declaraţiile nevinovate ale conducerii iraniene. Cei care nu se încred în aceste declaraţii se leagă în principal de faptul că Teheranul a refuzat propunerile ruso-europene de schimbare a reactoarelor cu unele ?cuminţi? sau de a primi uraniu gata îmbogăţit. Răspunsul pare valabil:?nu vrem să depindem de nimeni!? Iar poporul iranian îşi aclamă conducătorii pentru deciziile înţelepte. Capitalul politic al programului nuclear nu poate fi neglijat, nici în Iran, nici în SUA.
Ella Moroiu, Antena3.ro
