”A trecut suficient timp de la evenimentele din decembrie 1989 pentru a analiza, de o manieră obiectivă, cauzele și consecințele Revoluției, analiză care va fi pusă în contextul acelei perioade. Nu intenționez să răspund tuturor clișeelor care țin loc de evaluare a faptelor din urmă cu treizeci de ani. Cred sincer că societatea românească este suficient de matură pentru a accepta toate punctele de vedere, și a judeca faptele, și nu etichetele lipite de unii sau de alții pe aceste fapte.
Inevitabil, o astfel de analiză implică și o doză de subiectivism. Asta nu înseamnă rescrierea istoriei, pe care o practică atâția cu sârg, când este vorba de Revoluția Română, dar și de contextul în care a apărut și s-a impus. Sunt un martor și un participant la evenimente, am datoria de a fi onest, și sunt onest, în legătură cu lucrurile pe care le-am văzut, și le cunosc. Dar este imposibil pentru cineva, chiar aflat în centrul unui sistem, să cunoască direct tot. Au fost milioane de oameni care, într-un fel sau altul, au făcut posibilă schimbarea politică de sistem, care schimbare a adus cu ea schimbări radicale în economie și în societate, în arhitectura instituțională a statului, în raporturile între indivizi, și între aceștia și stat.
De treizeci de ani auzim invariabil întrebarea: ”A fost, sau nu a fost, Revoluție?” Nu sunt multe definiții despre ce înseamnă o Revoluție. Și oricum în istoria umanității nu avem prea multe episoade revoluționare, care să genereze schimbări atât de profunde în politică, economie și societate. Până la urmă apelul la Revoluție, ca metodă de schimbare, este unul de ultimă instanță, atunci când toate celelelte metode de transformare eșuează. Revoluția este consecința cea mai gravă a eșecului puterii politice în exercițiu de a răspunde nevoilor și cerințelor societății” scrie Ion Iliescu.
Redăm mai jos întreaga postare:
Factorul declanșator al Revoluției Române a fost, până la urmă, încercarea de a-l muta cu forța pe pastorul Laszlo Tokes de la Timișoara în altă parohie. Cetățenii s-au solidarizat cu el, dar nu doar atât: au considerat că este un bun moment pentru a-și exprima public nemulțumirile și nevoia de schimbare. Intervenția violentă a forțelor de ordine a declanșat riposta cetățenilor, care au început să formuleze cereri explicite de schimbare a sistemului politic. Succesiunea evenimentelor s-a accelerat, și rezultatul se cunoaște: regimul totalitar al lui Ceaușescu a căzut, după protestele din București, din 21-22 decembrie 1989.
Înainte de orice, Revoluția Română a fost una pentru democrație, drepturi și libertăți, garanții pentru ele, o guvernare bazată pe Constituție și pe legi, nu pe bunul plac al unora care se cred stăpânii țării!
Da, Revoluția Română a fost un moment de violență socială, care are explicațiile lui, despre care am vorbit nu o dată. Istoria nu a fost clementă cu România, și trebuie să spunem lucrurile acestea, dacă vrem să înțelegem de ce a trebuit să încheiem violent un capitol de istorie, cel al totalitarismelor românești, început, din păcate, tot violent, odată cu instaurarea dictaturii regale, în 1938, dictatură pregătită de multe și variate încălcări ale drepturilor și libertăților cetățenești, care au avut ecouri puternice în epocă. De fapt, întreaga perioadă interbelică a fost marcată de violență socială, dominată de sărăcie și de consecințele Marii Crize economice din perioada 1929-1933.
Am experimentat, în materie de guvernare, până în 1989, atât democrația (una extrem de limitată, de imperfectă și de disfuncțională), cât și regimul partidului unic, la fel de disfuncțional, de limitat și de imperfect. E drept, ne-am dezvoltat, cu eforturi disproporționat de mari față de rezultate, s-au schimbat în bine niște lucruri. Doar că s-a dovedit că schimbarea a fost fragilă, că structurile de subdezvoltare din perioada interbelică reapar în tranziție, că avem încă multe de făcut pentru a reduce decalajele de dezvoltare, mult mai evidente acum, când suntem în Uniunea Europeană.
Revine permanent în discuție acest fapt, anume că noi am ieșit violent din comunism, că pentru a ne recâștiga libertatea a fost nevoie de jertfa unor oameni. Da, ceea ce s-a întâmplat în jurul nostru, în anul 1989, a contrastat cu situația din țara noastră: toate țările foste comuniste au avut parte de o schimbare pașnică de sistem. De ce noi am fost excepția? Motivul este simplu, dar în același timp extrem de complicat, și el explică multe dintre evenimentele care au urmat prăbușirii ceaușismului. Este vorba despre lipsa unei alternative politice la regimul existent. Nu pentru că n-ar fi avut cine s-o construiască, încercări au fost, și de natură politică, și de natură civică, și de natură sindicală.
Regimul totalitar ceaușist a avut o caracteristică: intoleranța extremă la diversitate, la orice însemna abatere de la dogmă, de la linia oficială. Intoleranță care a fost abil justificată, atât prin prezentarea celor care se îndoiau de dogmă, care încercau și altceva-atât dinspre dreapta ideologică, dar și dinspre stânga ideologică-drept dușmani ai ,,mărețelor realizări ale poporului român”, cât și ca un fel de coloană a cincea, la început a imperialismului american, apoi a Moscovei, spre sfârșitul epocii ceaușiste.
Până spre începutul anilor 80 a existat un fel de consens intern, implicit, legat de dezvoltare. Oamenii au susținut regimul, câtă vreme a fost relativ performant economic, iar efectele sociale au fost importante. De asta nu era nevoie de o alternativă, de asta a fost respinsă crearea ei de către cetățeni. Când eșecul economic devenise evident, spre mijlocul anilor 80, nu a mai fost timp pentru crearea unei alternative, iar furia și disperarea oamenilor au dus către o soluție violentă, nu către o schimbare negociată, ca în Cehoslovacia, Ungaria și Polonia. Țări care au avut timp-și oarecare libertate-de a construi astfel de alternative, și conducători care au înțeles că lumea se schimbă, că vrea libertate, pluralism, democrație.
Faptele care au dus la căderea regimului ceaușist sunt cunoscute. Oricât ar căuta unii ”lovituri de stat”, ”conspirații” și ”intervenții străine”, adevărul este mult mai simplu, și îl știm toți: nu se mai putea, ne ajunsese tuturor cuțitul la os, după cea mai dură perioadă de austeritate din perioada postbelică, dintr-o țară europeană. Trebuie s-o spunem: decizia lui Ceaușescu, de a plăti datoriile externe într-un timp scurt a dus la reducerea drastică a consumului intern, la raționalizarea alimentelor, energiei, combustibililor, la mizeria din școli și spitale, la forțarea exporturilor, la reducerea investițiilor în momentul în care aparatul productiv, construit în anii 60 și 70, avea nevoie de modernizare, când trebuia introdus progresul tehnologic în diverse domenii.
Nu avea cum să se termine bine o astfel de perioadă de lipsuri, ce a dus la sărăcirea multor români, care abia gustaseră din fructele unei relative bunăstări.
Orice mișcare radicală de acest gen, orice revoluție, are niște forțe motrice. În 1989 ele au fost muncitorimea din marile orașe industrializate și embrionul de clasă de mijloc, constituit din intelectualitatea tehnică, economică și umanistă, pe de altă parte. De menționat prezența masivă, în stradă, a tinerilor. Acest lucru era evident încă de la revolta socială de la Brașov, din 15 noiembrie 1987. Se năștea un fel de conștiință civică, într-o țară cu o structură socială premodernă, până după cel de-al Doilea Război Mondial, când la sat locuia circa 80% din populația țării. Iar intelectualitatea se extinsese ca număr, și ca importanță socială, abia după 1960, odată cu accelerarea urbanizării. Fiecare dintre cele două forțe avea propriile nevoi și propriile frustrări, dar și propriile viziuni despre viitor.
Faptul că Timișoara a fost punctul de pornire al evenimentelor care au dus la căderea ceaușismului are o explicație: diversitatea sa, nu doar etnică și religioasă, ci și industrială, intelectuală, culturală. Istoric vorbind, Timișoara a fost un spațiu al libertății și al toleranței, al ideilor și al solidarităților. Solidarizarea comunității cu pastorul Laszlo Tokes a fost firească, în spiritul Timișoarei. Cum la fel de firești au fost cerințele timișorenilor, în zilele ce au urmat zilei de 16 decembrie 1989. Printre care alegeri libere, chintesența democrației.
Prezența muncitorilor în stradă atat la Timișoara, cat și la București a fost momentul determinant, care a dus la căderea regimului dictatorial al lui Ceaușescu. Toate aceste proteste, și cele dinaintea lor: Brașov, Valea Jiului, au fost anti-totalitare. Etichetele au mai puțină importanță: esența contează.
Revoluția Română a fost un mare moment de demnitate al poporului român. Și ne lasă o moștenire: democrația, care însă nu este un dat. Pentru ea trebuie luptat permanent. Pentru că știm ce înseamnă lipsa ei. Și nu putem accepta revenirea la totalitarism. La fel de periculos este procesul de golire de conținut a democrației, marginalizarea instituțiilor ei fundamentale, Parlamentul, în special, transformarea partidelor politice într-un soi de spectatori, menite doar să dea impresia de pluralism politic, și, ceea ce nu putem accepta, deposedarea poporului de suveranitatea sa, prin anularea, pe diverse căi, a votului său.
Ne aflăm într-un moment critic în dezvoltarea regimului politic românesc. Și el nu are cum să nu se reflecte în plan economic și social.
Nu voi obosi să vorbesc despre Comunicatul către țară al CFSN, din seara zilei de 22 decembrie 1989. Evoluția României în următorii 30 de ani care au urmat prăbușirii ceaușismului este raportată la acel proiect politic, programul Revoluției Române:
”Scopul Frontului Salvării Naționale este instaurarea democrației, libertății și demnității poporului român.Din acest moment, se dizolvă toate structurile de putere ale clanului Ceaușescu. Guvernul se demite, Consiliul de Stat și instituțiile sale își încetează activitatea. Întreaga putere de stat este preluată de Consiliul Frontului Salvării Naționale.
Ca program, Frontul propune următoarele:
- Abandonarea rolului conducător al unui singur partid și statornicirea unui sistem democratic pluralist de guvernământ.
- Organizarea de alegeri libere…
- Separarea puterilor legislativă, executivă și judecătorească în stat și alegerea tuturor conducătorilor politici pentru unul sau, cel mult, două mandate. Nimeni nu mai poate pretinde puterea pe viață.
Consiliul Frontului Salvării Naționale propune ca țara să se numească pe viitor România. Un comitet de redactare a noii Constituții va începe să funcționeze imediat.
- Restructurarea întregii economii naționale pe baza criteriilor rentabilității și eficienței. Eliminarea metodelor administrativ-birocratice de conducere economică centralizată și promovarea liberei inițiative și a competenței în conducerea tuturor sectoarelor economice.
- Restructurarea agriculturii și sprijinirea micii proprietăți țărănești. Oprirea distrugerii satelor.
- Reorganizarea învățământului românesc potrivit cerințelor contemporane. Reașezarea structurilor învățământului pe baze democratice și umaniste.
Eliminarea dogmelor ideologice care au provocat atâtea daune poporului român și promovarea adevăratelor valori ale umanității. Eliminarea minciuni și a imposturii și statuarea unor criterii de competență și justiție în toate domeniile de activitate.
Așezarea pe baze noi a dezvoltării culturii naționale.
Trecerea presei, radioului, televiziunii din mâinile unei familii despotice în mâinile poporului.
- Respectarea drepturilor și libertăților minorităților naționale și asigurarea deplinei lor egalități în drepturi cu românii.
- Organizarea întregului comerț al țării, pornind de la cerințele satisfacerii cu prioritate a tuturor nevoilor cotidiene ale populației României. În acest scop, vom pune capăt exportului de produse agroalimentare, vom reduce exportul de produse petroliere, acordând prioritate satisfacerii nevoilor de căldura și lumină ale oamenilor.
- Întreaga politică externă a țării să servească promovării bunei vecinătăți, prieteniei și păcii în lume, integrându-se în procesul de constituire a unei Europe unite, casa comună a tuturor popoarelor continentului.Vom respecta angajamentele internaționale ale României și, în primul rând, cele privitoare la Tratatul de la Varșovia.
- Promovarea unei politici interne și externe subordonate nevoilor și intereselor dezvoltării ființei umane, respectul deplin al drepturilor și libertăților omului, inclusiv al dreptului de deplasare liberă.
Constituindu-ne în acest Front, suntem ferm hotărâți să facem tot ce depinde de noi pentru a reinstaura societatea civilă în România, garantând triumful democrației, libertății și demnității tuturor locuitorilor țării.”
Este un program eminamente democratic. Și, în tot ceea ce am făcut, în acești ani, în demnitățile pe care le-am ocupat în acest timp, m-am raportat la acest program. Cu toate greutățile-imense!-pe care a trebuit să le înfruntăm, în tranziție, în reconstrucția democratică a României, ne-am atins obiectivele strategice: integrarea europeană, asigurarea securității externe, prin aderarea la NATO, crearea unei economii de piață, libera circulație a cetățenilor români. Nu idealizez: am avut și vom avea în continuare mari probleme de natură socială. Cu toate progresele din ultimii ani, când creșterea economică s-a accelerat, sărăcia este principala amenințare internă, de natură economică și socială. Suntem dezbinați, uitând că solidaritatea a fost arma în lupta cu totalitarismul. Avem nevoie mai mult ca oricând de solidaritate socială și națională.
Toate aceste probleme se pot rezolva doar dacă rămânem o democrație funcțională, și fiecare își face datoria de cetățean. Refuzul politicii este o falsă soluție. El nu va face decât să accentueze criza democrației. Din păcate, spiritul civic este marele absent al ultimilor ani, care coincid cu cea mai gravă degradare a vieții politice. Să nu ne iluzionăm: nu vom avea o democrație funcțională cu partide care sunt, în tot ceea ce fac, și în modul în care se raportează la societate, totalitare, intolerante cu diversitatea ideilor și proiectelor politice.
România s-a schimbat mult în ultimii treizeci de ani. Și, cu toate greșelile, și eșecurile, schimbarea a fost una în bine. Binele nu este nici atât de mare, precum ni-l dorim, dar nici atât de mic pe cât ne place să spunem. Binele este operă colectivă, așa cum Revoluția și schimbările care au însoțit-o au fost operă colectivă. Este momentul să încetăm să căutăm vinovați în orice situație în care este nevoie de soluții. Să ne asumăm responsabilități, ca niște cetățeni conștienți de drepturile, libertățile și obligațiile noastre.
Am parcurs, împreună, un drum lung de la totalitarism la Președinția prin Rotație a Consiliului Uniunii Europene. Este imaginea sintetică a progresului nostru timp de treidecenii. Poate că unora li se pare că ne-a luat prea mult timp să ajungem aici. Timpul istoric ne spune altceva.
Aderarea la Uniunea Europeană și la NATO a fost proiectul strategic al națiunii române în acești ani. Acum proiectul este epuizat și, împreună, prin consens, dincolo de convingerile noastre politice, trebuie să dăm națiunii un nou proiect strategic, axat pe consolidarea democrației, redefinirea misiunilor statului, reducerea decalajelor de dezvoltare și combaterea inegalităților economice și sociale, continuarea creșterii economice în ritm înalt.
Am încredere în judecata sănătoasă a românilor, în capacitatea lor de a se mobiliza, atunci când este pus în discuție interesul național. Am încredere în instituțiile democratice pe care le-am construit. Sunt convins că ele vor rezista tuturor celor care cred că întoarcerea la totalitarism este soluția problemelor societății românești. Dacă ar fi așa, ne-am pune iarăși în afara lumii democrate.
România este și va fi operă colectivă. Toți suntem responsabili față de prezentul și viitorul ei. Cei care au făcut posibilă prăbușirea ceaușismului și-au asumat responsabilitățile lor. Cei care au lucrat pentru reușita tranziției democratice și-au asumat, la rândul lor, responsabilitățile care le reveneau. Este momentul unei alte asumări de responsabilitate, pentru dezvoltarea României și pentru un viitor mai bun.
