Plângerile oamenilor de cultură că presa autohtonă se ocupă de fleacuri și nu de lucruri serioase, de chestiuni de tabloide, cum ar fi, de exemplu, dezlegarea misterului dacă rufăria intimă a cutărei starlete era neagră sau roz, sunt o realitate de nezdruncinat a spaţiului nostru public.
Deşi nu totdeauna o spun, distinşii lasă să se înţeleagă că presa, Presa cu p mare, se ocupă cu altceva decât cu năsucul muieruştilor, care nici măcar ca al Cleopatrei nu e, ca să justifice atenția acordată de media.
Face însă presa noastră de azi excepţie când cultivă nu pe autorii de cărţoaie academice sau pe doctorii docenţi în fisiune nucleară, ci pe muieruştile din aşa-zisul show-biz, care au pulpe, dar nu talent?
Întrebării îi dă un răspuns povestirea lui Anton Pavlovici Cehov Un călător de clasa întâi, tipărită în Novoe Vremia, din 23 august 1886.
Într-un compartiment de clasa întâi, un călător îşi provoacă vecinul de pe bancheta din faţă la un taifas despre glorie. Cel preocupat de afacerea asta se numeşte Krikunov şi e un foarte bun inginer. Suferă însă de o meteahnă. Vrea să fie vedetă.
Taifasul porneşte de la discuţia surprinsă de inginer la restaurantul gării, dintre câțiva tineri, despre renumele pe care unul dintre ei era pe cale să-l obţină. „Pe cât se pare, erau doi actori sau doi gazetăraşi microscopici oarecare” adaugă vorbăreţul.
Chiar din debut, inginerul se dezvăluie obsedat de popularitate, de glorie:
„Trebuie să vă spun, domnul meu, că pe vremea cînd eram şi eu mai tânăr, doream din toate puterile sufletului meu să-mi câştig un renume. Popularitatea era, ca să zic aşa, nebunia mea. De dragul ei am învăţat, am muncit şi mi-am prăpădit nopţile, de dragul ei am răbdat de foame şi mi-am ruinat sănătatea. Şi cred, în măsura în care pot să fiu imparţial, că am avut toate şansele s-o cuceresc. În primul rând, sunt de profesie inginer. De-a lungul vieţii mele, am construit în ţara noastră vreo douăzeci de poduri renumite, am executat instalaţii de apă în trei oraşe şi am lucrat nu numai în Rusia, dar şi în Anglia şi în Belgia… În al doilea rând, am scris nenumărate articole de specialitate. Şi în al treilea, domnul meu, încă din frageda mea copilărie, am avut slăbiciune pentru studiul chimiei. Ocupându-mă în orele libere de această ştiinţă, am descoperit mijloacele de a extrage unii acizi organici, aşa că numele meu poate fi găsit în toate manualele de chimie din străinătate. Tot timpul am fost în serviciu, am ajuns până la gradul de consilier de stat şi am o foaie calificativă admirabilă. Şi la ce-mi folosesc toate astea? Uite, sunt bătrân, mâine-poimâine dau, ca să zic aşa, ortul popii, şi-s tot atât de puţin cunoscut ca şi câinele cela negru, care aleargă pe terasament!”
Tovarăşul de compartiment îl zădăreşte:
„— De unde poţi să ştii? Poate că eşti cunoscut…”
Convins că avea dreptate, inginerul îl pune la încercare întrebându-l dacă a auzit de numele unuia Krikunov. Interlocutorul nu auzise. Satisfăcut că nu se înşelase, inginerul lansează teza potrivit căreia a deveni favoritul gloriei rămâne un mister. Fireşte, Cehov foloseşte aici binecunoscutul truc al ignoranţei voite. În realitate, aşa cum se va vedea imediat, gloria nu ascunde nici un mister. Pur şi simplu criteriile de promovare a cuiva ca glorios n-au nici o legătură cu talentul, chiar cu geniul şi, cu atât mai puţin cu sârguinţa, cu îndeplinirea conştiincioasă a îndatoririlor.
Inginerul simte nevoia unui exemplu. El povesteşte că într-o vreme a construit în K. un pod. Fiind vorba de un soi de Vaslui al Rusiei ţariste, ca să nu moară de plictis şi-a făcut amantă o cântăreaţă:
„Dracu’ s-o ia, dar toată lumea se prăpădea de admiraţie în faţa ei! izbucneşte cu năduf inginerul”.
El însă crede că respectiva n-avea nimic în stare să stârnească admiraţia: nici ca actriţă, nici ca femeie:
„După mine însă – cum să-ţi spun? – era o femeiuşcă banală, ca oricare alta. O fetişcană superficială, capricioasă, interesată şi, pe deasupra, şi proastă. Mânca mult, bea zdravăn, dormea până la cinci seara – şi atâta tot, pe cât se pare. Era socotită drept cocotă – că asta era adevărata ei meserie. Dar când cineva voia să vorbească despre ea mai literar, îi zicea actriţă şi cântăreaţă. Pe vremea aceea eram mare iubitor de teatru, aşa că jocul ei necinstit de-a actriţa mă scotea din sărite. Fetişcana aceea n-avea nici cel mai mic drept să se considere actriţă şi nici măcar cântăreaţă. Era o fiinţă cu desăvârşire lipsită de orice talent, nesimţitoare – o fiinţă jalnică, aş putea spune. După cât îmi dau seama acum, cânta mizerabil şi tot farmecul «artei» ei stătea în faptul că ştia când să dea din picioare şi nu se ruşina deloc când intrai în cabină la ea. De obicei, juca numai vodeviluri traduse, în care putea să apară în costum bărbătesc, bine strâns pe trup. Într-un cuvânt – ptiu!”
Cehov, cel care, în ultimă instanţă, face portretul muieruştii, va fi cunoscut la viaţa sa multe asemenea starlete nesărate. La o adică, respectiva e măcar cântăreaţă. Ce te faci însă cu muieruştele cultivate de lumea românească de azi care n-au nici o profesie? Pur şi simplu apar la televizor şi-şi desfac pulpele în direct.
În campania menită a demonstra că opinia publică face glorii după criterii aiurea, inginerul povesteşte mai departe că, la inaugurarea podului, beneficiind de participarea întregului oraş, nimeni din public nu i-a dat nici cea mai mică atenţie.
Apariţia starletei locale, cântăreața – amanta sa – stârneşte însă mare agitaţie:
„Deodată, lumea începu să se frământe şi să şuşotească… Feţele tuturor se luminară, umerii începură să se agite. «Se vede că m-au zărit!» – mi-am zis. Dar ţi-ai găsit! Mă uit şi văd cum îşi făcea loc prin mulţime cântăreaţa mea, urmată de o şleahtă de nătărăi. Cortegiul era petrecut de privirile iscoditoare ale publicului. Şi mii de glasuri începură să şoptească: «Asta-i cutare… O, e minunată! Fermecătoare!”
Graţie acestui moment, inginerul începe să fie luat în seamă:
„Abia atunci m-au luat în seamă şi pe mine… Doi mucoşi oarecare – probabil dintre amatorii localnici de artă dramatică – s-au uitat întâi la mine, s-au uitat apoi unul la altul şi şi-au şoptit: «Ăsta-i amantul ei» Cum îţi place?… Iar un individ scârbos, cu joben pe cap şi cu mutra nebărbierită cine ştie de cînd, care se tot foia lîngă mine, s-a întors şi mi-a spus:
— Ştiţi cine-i doamna ceea de pe malul celălalt? Să vă spun eu: cutare… Vocea ei e mai prejos de orice critică, dar în schimb o stăpâneşte la perfecţie!…
— N-aţi putea să-mi spuneţi, l-am întrebat pe tipul cel scârbos, cine a construit podul?
— Să vă spun drept, nu ştiu! – mi-a răspuns. Un inginer oarecare…
— Dar catedrala din oraşul dumneavoastră cine a construit-o?
— Nici asta n-aş putea să vă spun.
L-am întrebat apoi cine era cel mai bun pedagog, cel mai bun arhitect din oraşul lui, dar la toate întrebările mele individul mi-a răspuns că nu ştie.
— Dar poate că ştiţi, l-am întrebat la urmă, cu cine trăieşte cîntăreaţa aceea?
— Cu un oarecare inginer Krikunov”.
Scena se petrece în Rusia ţaristă de la finele secolului al XIX-lea.
Credeţi că acum, după vreo sută şi ceva de ani, în România zilelor noastre nu s-ar putea repeta?
Să ne imaginăm că pe Calea Victoriei trec ţinându-se de mână o muierușcă din show-bizz, una despre care vorbesc toți, pentru că au văzut-o la televizor, deşi nimeni n-ar putea spune cu ce se ocupă, şi un mare fizician, unul dintre cei mai mari specialişti în fizica atomică.
Sunteţi convinşi că lumea întîlnită în cale se va întoarce după ei şi se va întreba:
Cu ce femeie o fi X?
Eu sunt convins că lumea se va întoarce şi se va întreba, niţel nedumerită:
Cine e ăla care o ţine de mînă pe vedetă? .
Presa – zice inginerul – îţi face azi renumele, deoarece nu mai sunt barzi.
Convins de asta, inginerul s-a grăbit, a doua zi, să parcurgă ziarul local, pentru a vedea ce s-a scris despre sfinţirea podului:
„A doua zi după sfinţirea podului, m-am repezit cu înfrigurare la ziarul local «Mesagerul», să văd ce scrie despre persoana mea. Mi-am purtat mult timp ochii pe cele patru pagini şi, în sfîrşit, am găsit! Ura! «Ieri, pe o vreme minunată, în faţa unei numeroase mulţimi de cetăţeni şi în prezenţa excelenţei sale cutare, guvernatorul guberniei, şi a celorlalte autorităţi, a avut loc sfinţirea podului celui nou…» şi aşa mai departe. Iar la sfârşit: «La această solemnitate a luat parte, strălucind de frumuseţe, şi talentata noastră artistă, răsfăţata publicului din K. Se înţelege de la sine că apariţia ei a stârnit senzaţie. Steaua era îmbrăcată…» Şi aşa mai departe. Despre mine, nici un cuvânt! Nici măcar o jumătate de cuvânt!”
La fel stau lucrurile însă şi în capitala Rusiei, măreţul Petersburg. Krikunov, care prezentase la concurs un proiect, a pornit spre Petersburg, luând cu el şi cântăreaţa. Cum picase în capitală în ziua Concursului, a avut satisfacţia de a-şi sărbători victoria: Proiectul său luase premiul întîi.
Ca şi în provincie, a doua zi, însetat de gloria pe care ţi-o dau ziarele, se precipită să vadă ce s-a scris despre el, câştigătorul concursului:
„A doua zi am ieşit pe Nevski Prospekt şi mi-am cumpărat ziare de şaptezeci de copeici. M-am întors în goană la hotel, m-am întins pe divan şi, abia stăpânindu-mi tremurul nervos, am început, grăbit, să citesc. Am frunzărit un ziar – nimic! Am frunzărit altul – acelaşi lucru. În sfârşit, în cel de al patrulea am dat peste următoarea informaţie: «Ieri, cu acceleratul, a sosit în Petersburg renumita artistă din provincie, cutare. Subliniem cu plăcere faptul că binecuvântata climă a sudului a avut asupra vechii noastre cunoştinţe un efect salutar. Apariţia ei scenică admirabilă…» Nu mai ţin minte urmarea! Sub această informaţie, însă mult mai jos, era tipărit cu literele cele mai mărunte: «Ieri, la concursul cutare, inginerul cutare a fost distins cu premiul întâi». Atât! Şi, pe deasupra, îmi mai stâlciseră şi numele: în loc de Krikunov, scriseseră Kirkunov. Mă rog, centru intelectual! Şi asta încă nu e nimic… Peste vreo lună, înainte de plecarea mea din Piter, toate ziarele se luau la întrecere scriind despre «divina, incomparabila, talentata noastră actriţă». Şi acum nici nu-i mai ziceau amantei mele pe numele de familie, ci pe cel mic şi pe al lui tată-său!…”
Intelectualii noştri de azi se plâng că un vernisaj, o premieră, o conferinţă, o lansare de carte sunt trecute cu vederea de presă. În schimb – zic ei – presa găseşte de cuviinţă să se ocupe de tot felul de fleacuri.
Nu altceva spune inginerul din proza iscălită de Cehov în 1886, în Rusia ţaristă:
„După câţiva ani mă aflam la Moscova. Fusesem chemat, printr-o scrisoare scrisă de însăşi mâna primarului, să execut o lucrare despre care ziarele din Moscova urlau de mai bine de o sută de ani. În timpul liber am ţinut vreo cinci conferinţe la unul din muzee, în scop de binefacere. Cred că ar fi fost de ajuns ca să mă cunoască oraşul măcar trei zile, nu-i aşa? Da’ de unde! Nici un ziar din Moscova n-a scris măcar un cuvinţel despre mine. Scriau despre orice: despre incendii, despre operetă, despre consilierii municipali care dormeau la şedinţe, despre negustorii beţi – numai despre proiectul meu şi despre conferinţele mele – nimic, absolut nimic.”
Supăratul, prin gura căruia vorbeşte Cehov, crede că neglijarea adevăratei autorităţi de dragul falselor glorii, produse exclusiv ale gustului presei pentru tabloid, se extinde la întreg spaţiul ştiinţifico-cultural:
„Aş putea să-ţi mai dau şi alte exemple, dar cred că ajung şi cele de până acum. Să admitem că, în ce mă priveşte, aş greşi, că aş fi un lăudăros şi un incapabil. Însă, în afară de mine, aş putea să-ţi înşir numele multor contemporani de-ai mei, excepţionali şi în ce priveşte talentul, şi puterea de muncă şi care totuşi au murit necunoscuţi. Navigatorii ruşi, chimiştii, fizicienii, mecanicii, agricultorii ruşi sunt oare populari? Cunoaşte pătura noastră cultă, pictorii şi sculptorii ruşi, scriitorii ruşi? Câţi dintre literaţii bătrîni, talentaţi şi muncitori, care tocesc pragurile redacţiilor câte treizeci şi trei de ani la şir, care mâzgălesc dracu’ ştie câtă hârtie şi se judecă de câte douăzeci de ori pentru calomnii, ajung să iasă din muşuroiul lor? Spune-mi măcar un singur nume de corifeu al literaturii noastre, care să fi fost cunoscut înainte de a fi murit în duel sau de a fi înnebunit, sau de a fi fost deportat, sau de a se fi aflat că trişează la cărţi!”
Şi ca pentru a i se confirma teoria, se petrece, chiar în vagon, o scenă plină de tâlc:
„Călătorul din clasa întâi se aprinsese aşa de cumplit, încât scăpă din gură ţigara de foi şi se ridică.
— Da, urmă el, furios. Şi alături de aceşti oameni, pot să-ţi înşir sute de nume a tot soiul de cântăreţe, de acrobaţi şi de măscărici, pe care-i cunosc până şi copiii de ţâţă!
Uşa scârţâi, se făcu curent şi în vagon intră un individ ursuz, cu pelerină, joben şi ochelari albaştri. Individul cercetă cu ochii locurile, se încruntă, apoi trecu mai departe.
— Ştii cine-i ăsta? – se auzi o şoaptă sfioasă din colţul cel mai depărtat al vagonului. E N.N., celebrul trişor din Tula, care a fost dat în judecată în legătură cu afacerea de la banca din I.
— Poftim! – Şi călătorul din clasa întâi începu să râdă. Pe trişorul din Tula îl cunoaşte. Dar întreabă-l dacă-i cunoaşte pe Semiradski, pe Ceaikovski sau pe filozoful Soloviov şi ai să vezi că va clătina din cap… Curată porcărie!”
Geniul cehovian se regăseşte în finalul bucăţilor sale de proză, multe aducînd cu ele răsturnări de situaţii sau închideri surprinzătoare, asemenea unui foc de armă tras în liniştea nopţii.
Aşa se întâmplă şi în povestirea Un călător de clasa întîi:
„Urmară cîteva minute în tăcere.
— Dă-mi voie să te întreb şi eu la rîndul meu, tuşi cu sfială călătorul din faţă. N-ai auzit cumva de numele unui oarecare Puşkov?
— Puşkov? Hm!… Puşkov… Nu, n-am auzit.
— E numele meu… mărturisi cel din faţă, jenat. Prin urmare, n-ai auzit de mine?… Şi eu, care de treizeci şi cinci de ani sunt profesor al unei universităţi ruse… membru al Academiei de ştiinţe… având la activul meu nenumărate lucrări publicate.
Călătorul din clasa întâi şi cel din faţa lui se uitară unul la altul şi izbucniră în hohote de râs.”
Cum ar fi scris la Examenul de maturitate, de pe vremuri, un elev nătâng în creaţia sa Cehov se inspiră din viaţă.
Recitind povestirea ne încredinţăm că, mai mult, Cehov se inspiră şi din viaţa sa.
Va fi rămas şi el niţel descumpănit că presa scrie nu despre el, marele scriitor, ci despre nu ştiu ce şanteuză, nu despre premierile pieselor sale ci despre ultimele isprăvi ale trişorului din Tula.
Aşa era presa vremii sale.
Preocupată aproape exclusiv de senzaţionalul ieftin, de pitorescul mărunt, de scandalul amintind la un loc telenovela cu mahalaua.
Aşa e şi presa de azi.
A fost însă vreodată presa altfel?
Evident, nu.
Pentru că presa răspunde preocupărilor de esenţă ale marelui public, ale plebei.
Dacă ar fi fost ziare pe vremea Romei Imperiale, credeţi că acestea ar fi scris despre construirea de apeducte şi nu despre gladiatorii de la Colosseum?
Circul maxim, unde se desfăşurau cursele, un fel de stadioane de azi, găzduiau 300.000 de spectatori.
Câţi spectatori ar fi venit să-l vadă pe Seneca citindu-şi textele?”, scrie Ion Cristoiu pe blogul personal.
