Conferința de presă de miercuri, 9 septembrie 2020, a fost de la un capăt la altul un lung șir de momente de campanie electorală angajată de președinte în favoarea unui partid politic: PNL. Culmea a fost atinsă prin prezentarea PNL drept principal partid al țării și drept câștigător al alegerilor locale la un scor zdrobitor:
„Partidul Național Liberal este fără doar și poate cel mai important partid în ziua de astăzi pe scena politică din România și trebuie să demonstreze acest lucru și la alegerile locale. Eu mă aștept la un rezultat record din partea Partidului Național Liberal, mă aștept să aibă mai mulți aleși locali, mai multe primării, mai multe consilii județene decât au avut vreodată în ultimii 30 de ani.”
”Această agitație electorală n-a fost întreținută de liderii PNL, ci de șeful statului”
Se știe că una dintre figurațiile partidelor în campania electorală constă în supralicitarea forței și mai ales a rezultatului pe care-l va obține. Vom bate, vom zdrobi, sunt slogane folosite și la fotbal pentru a insufla încredere membrilor echipei. Miercuri, 9 septembrie 2020, această agitație electorală n-a fost întreținută de liderii PNL, ci de șeful statului.
Intervenția fățișă de la tribuna Palatului prezidențial a lui Klaus Iohannis în campania electorală pe post de chibiț gălăgios e o premieră în istoria postdecembristă și un nou pas către transformarea pe șest a președintelui din șef de republică semiprezidențială în șef de republică prezidențială. Spun nou pas, deoarece procesul a început din mandatul lui Traian Băsescu, mai precis din ziua istorică de 6 ianuarie 2005, când noul președinte, Traian Băsescu, ataca în public, printr-un interviu în Adevărul un partid politic, PDSR, și defăima un alt partid, numindu-l soluție imorală, PUR al lui Dan Voiculescu.
Scriam la un moment dat despre acest moment:
„A produs senzație premiera înregistrată postdecembrist, prin interviul din Adevărul: Un președinte ataca partide politice!
Până atunci un asemenea gest era de neconceput. Constituția stabilea clar că Președintele trebuie să se păstreze deasupra partidelor politice.
În mandatul 1992-1996, când Ion Iliescu a fost trecut pe un afiș al PDSR, presă, Opoziție, s-au năpustit să-l condamne.
Păstrarea Președintelui deasupra bătăliei dintre partide – ipostază cerută de Constituție – era la vremea respectivă o axiomă de talia celei despre Rotunjimea Pământului.
De această condiție a ținut cont ulterior Emil Constantinescu. Asemenea lui Ion Iliescu, Emil Constantinescu a îndrumat CDR. A făcut-o însă discret, evitând încălcarea fățișă a Constituției.”
”Un om ajuns demnitar nu mai e pur și simplu un cetățean”
Până atunci nici un președinte nu și-a permis să coboare din înălțimea funcției prezidențiale în arena chelfănelii politice interne. Din nefericire, CCR, ca de obicei supusă puterilor clipei și nu puterii care e Eternitatea, a dat dreptate lui Traian Băsescu prin decizia din 28 ianuarie 2005. Motivul frizează ridicolul. Cică președintele, cetățean fiind, are dreptul la opinie. O motivare penibilă, tipică motivărilor de slugărnicie. Un om ajuns demnitar nu mai e pur și simplu un cetățean. E un cetățean supus anumitor reguli. Pilotul aflat la manșa avionului la aterizare nu e un simplu cetățean, e un cetățean responsabil de viețile celor din avion și prin urmare nu se poate pune pe băut în timpul serviciului pe motiv că are libertatea de a da o dușcă. Așa și președintele. El nu beneficiază de libertatea de expresie, deoarece vorbele sale au tăria faptelor. Dacă președintele ar avea libertatea de expresie, atunci el ar putea ataca pe Facebook partenerii strategici, sau ar putea elogia dictaturile susținând c-a făcut-o în calitate de cetățean.
Pe parcursul celor două mandate introducând în postdecembrism conceptul de președinte jucător, Traian Băsescu a început în forță procesul de depărtare a funcției de președinte de la prerogativa constituțională de arbitru al vieții politice interne. Klaus Iohannis a desăvârșit acest proces. În cei șase ani de mandat, el s-a manifestat ca președinte al unei republici prezidențiale. În prima parte a lui 2020 el a condus de la Cotroceni în chip public manevrele de declanșare a alegerilor anticipate. Deși Constituția prevede clar condițiile aparte în care președintele poate interveni în activitatea Guvernului, Klaus Iohannis a practicat chemarea miniștrilor la Cotroceni cu care a lucrat în ipostaza de președinte de republică prezidențială.
Cum s-a ajuns aici?
Prin specularea unei realități fanariote a României.
Spiritul public în România se definește prin ceea ce eu am numit Sindromul focului de paie. Opinia publică se aprinde repede, arde cu vâlvătăi, după care se stinge la fel de repede. Dacă în răstimpul de aprindere, celui care a provocat scandalul nu i se întâmplă nimic, respectivul e salvat. Mult mai grav, el sau altcineva va considera absența unei sancțiuni drept acceptul opiniei publice c-a procedat corect. Și din acel moment, el sau altcineva, va repeta ilegalitatea fără ca de data asta opinia publică să tresară. La fel s-a întâmplat și cu transformarea funcției semiprezidențiale în funcție prezidențială. Convocarea miniștrilor la șeful statului, ca și cum România ar fi o monarhie constituțională, a surprins prima dată. Cum lui Klaus Iohannis nu i s-a întâmplat nimic, convocarea miniștrilor a devenit o normă acceptată ca și cum ar fi una legală. La fel s-a întâmplat și cu substituirea miniștrilor de către Klaus Iohannis în conferințele de presă despre Pandemiei. Încălcarea Constituției a fost trecută cu vederea prima oară. A doua oară a părut drept regulă constituțională.
”Românii văd în președinte un Tătuc”
Sindromul Focului de paie nu e singura explicație a depărtării tot mai mari a președintelui de limitele impuse de Constituția Republicii semiprezidențiale.
O altă explicație trimite la viziunea românilor despre funcția de președinte. Schizofrenică în multe dintre articolele sale, Constituția din 1990 atinge paranoia în cazul republicii semiprezidențiale. Președintele României e ales prin vot direct și universal. În materie de voturi e demnitarul care beneficiază de simpatia celor mai mulți dintre români. S-a încercat să se renunțe la o asemenea formulă de alegere. Reacția românilor a fost categoric contra. De ce? Pentru că românii văd în președinte un Tătuc. Firește, asta nu e bine, nu e democratic, nu e modern, dar în materie de politică internă a unei țări analistul trebuie să țină cont și de specificul poporului. Nevoia de Tătuc se exprimă în transformarea alegerilor prezidențiale în momente de răscruce ale nației.
”Realitatea celor 30 de ani de postdecembrism arată că niciun președinte n-a rezistat tentației de a se implica în bătălia politică internă”
Prin urmare, odată ajuns la Cotroceni, președintele Republicii își dă seama că s-a zbătut degeaba să obțină voturile românilor. Deși cel mai votat demnitar din România, deși cel mai vizibil, deși omul de la care națiunea, bolnavă de tătuc, așteaptă să se implice în actele de guvernare, coborând deseori, cum a fost în Pandemie, cu intervențiile publice până la nivelul unui secretar de stat, nu poate face mare lucru. Condiția de președinte de Republică semiprezidențială face din el un leu care nu poate trece de zgârieturile unei pisici. Președintele ajunge în fruntea țării ca reprezentant al unui partid. În campania electorală el se confruntă cu trimișii celorlalte partide. Bătălia electorală e și o bătălie între partide. În majoritatea cazurilor, opțiunea Poporului ține cont și de partidul al cărui candidat a fost președintele. După alegeri, președintele demisionează din partidul care a luptat din greu să-l trimită la Cotroceni. Constituția din 1990 îi cere să nu fie membru al unui partid și firește, să nu acționeze ca membru al unui partid. Poate rămâne însă președintele neutru față de bătălia politică partide în care partidul său e angajat după prezidențiale? E greu de presupus că da. Președintele a ajuns la Cotroceni pe baza programului politic al partidului care l-a trimis în campanie. Iată-l însă pe președinte obligat să nu intervină în bătălia pe plan intern când politica pentru care s-a bătut să ajungă la Cotroceni e pusă la îndoială de adversarii politici.
Realitatea celor 30 de ani de postdecembrism arată că niciun președinte n-a rezistat tentației de a se implica în bătălia politică internă, de a conduce Guvernul Meu. Primii președinți au făcut-o discret, temători să nu încalce Constituția. Ultimii – Traian Băsescu, Klaus Iohannis- n-au mai avut aceste prudențe. Ar fi normal ca România să devină republică prezidențială. S-ar pune astfel de acord Constituția cu adevărul vieții. Am avea un președinte care s-ar implica oficial în conducerea Guvernului, dar care ar răspunde electoral pentru asta. La ora actuală poziția președintelui e o imensă șmecherie. Se implică în bătălia politică internă, conduce practic Guvernul, cu care ține ședințe la Cotroceni, dar de răspuns când iese prost răspunde Guvernul. O șmecherie care-i place lui Klaus Iohannis.
”Klaus Iohannis moare să fie președintele tuturor românilor pe hârtie, și în realitate să fie președintele PNL. Nu vrea să schimbe Constituția. Preferă s-o încalce”
„Pentru că s-au pus toate întrebările despre măști și stare de alertă, vreau să văd simplu, pentru că au fost puse foarte multe opinii politice: dumneavoastră, în calitate de Președinte al României, credeți că ar trebui modificată Constituția astfel încât Președintele României să fie un om politic, să fie membru de partid?
Klaus Iohannis: Cred că Președintele poate să fie sau să nu fie membru de partid. După părerea mea, nu prea contează. Important este cum acționează Președintele și eu cred că este important – și așa mă străduiesc – să acționeze pentru România și pentru români.”
Din câte se vede, Klaus Iohannis moare să fie președintele tuturor românilor pe hârtie, și în realitate să fie președintele PNL. Nu vrea să schimbe Constituția. Preferă s-o încalce, scrie Ion Cristoiu pe cristoiublog.ro.
