De unde provine Ziua Îndrăgostiților? Istoria sărbătorii – și povestea sfântului său patron – este învăluită în mister. Știm că februarie a fost sărbătorită de mult ca o lună a dragostei și că Ziua Sfântului Valentin, așa cum o cunoaștem astăzi, conține vestigii atât ale tradiției creștine, cât și ale antice romane. Dar cine a fost Sfântul Valentin și cum a fost asociat cu acest rit străvechi?
Biserica Catolică recunoaște cel puțin trei sfinți diferiți pe nume Valentin sau Valentin, toți fiind martirizați. O legendă spune că Valentin a fost un preot care a slujit în secolul al treilea la Roma. Când împăratul Claudius al II-lea a decis că bărbații singuri sut soldați mai buni decât cei cu soții și familii, el a interzis căsătoria tinerilor.
Valentin, dându-și seama de nedreptatea decretului, l-a sfidat pe Claudius și a continuat să îi căsătorească în secret pe tinerii îndrăgostiți. Când acțiunile lui Valentin au fost descoperite, Claudius a ordonat să fie omorât. Alții insistă că Sfântul Valentin de Terni, un episcop, a fost adevăratul omonim al sărbătorii. Și el a fost decapitat de Claudius al II-lea în afara Romei.
Alte povești sugerează că Valentin ar fi fost ucis pentru că a încercat să-i ajute pe creștini să scape de închisorile romane dure, unde erau adesea bătuți și torturați. Potrivit unei legende, un Valentin întemnițat a trimis de fapt primul „valentin” după ce s-a îndrăgostit de o fată tânără – posibil fiica temnicerului său – care l-a vizitat în timpul detenției.
Înainte de moartea sa, se presupune că i-a scris o scrisoare semnată „De la Valentin”, o expresie care este încă folosită astăzi. Deși adevărul din spatele legendelor de Sfântul Valentin este tulbure, toate poveștile subliniază atractivitatea lui ca o figură simpatică, eroică și – cel mai important – romantică. Până în Evul Mediu, poate datorită acestei reputații, Valentin va deveni unul dintre cei mai populari sfinți din Anglia și Franța.
Originile Zilei Îndrăgostiților: un festival păgân în februarie
În timp ce unii cred că Ziua Îndrăgostiților este sărbătorită la mijlocul lunii februarie pentru a comemora aniversarea morții sau a înmormântării lui Valentin – care probabil a avut loc în jurul anului 270 d.Hr. – alții susțin că biserica creștină ar fi putut hotărî să plaseze ziua de sărbătoare a Sfântului Valentin în mijlocul Februarie într-un efort de a „creștina” sărbătoarea păgână a Lupercaliei. Sărbătorită de 14 sau15 februarie, Lupercalia a fost un festival al fertilităţii dedicat lui Faunus, zeul roman al agriculturii, precum şi fondatorilor romani Romulus şi Remus.
Pentru a începe festivalul, membrii Luperci, un ordin de preoți romani, se adunau într-o peșteră sacră unde se credea că pruncii Romulus și Remus, fondatorii Romei, au fost îngrijiţi de o lupoaică. Preoții sacrificau o capră, pentru fertilitate, și un câine, pentru purificare.
Apoi dezlipeau pielea caprei în fâșii, le scufundau în sângele sacrificiului și ieșeau în stradă, pălmuind ușor atât femeile, cât și câmpurile de recoltare cu pielea de capră. Departe de a fi înfricoșate, femeile romane au salutat atingerea pieilor pentru că se credea că le va face mai fertile în anul următor.
Mai târziu, potrivit legendei, toate tinerele din oraș își puneau numele într-o urnă mare. Burlacii orașului își alegeau fiecare un nume și se asociau pentru anul ce urma cu femeia aleasă. Aceste legături se terminau adesea cu căsătoria-
Semnificația Zilei Îndrăgostiților: O zi a dragostei
Lupercalia a supraviețuit ascensiunii inițiale a creștinismului, dar a fost interzisă – deoarece era considerată „necreștină” – la sfârșitul secolului al V-lea, când Papa Gelasius a declarat 14 februarie Ziua Îndrăgostiților. Abia mult mai târziu, însă, ziua a devenit definitiv asociată cu dragostea.
În Evul Mediu, se credea în mod obișnuit în Franța și Anglia că 14 februarie a fost începutul sezonului de împerechere al păsărilor, ceea ce s-a adăugat la ideea că mijlocul Zilei Îndrăgostiților ar trebui să fie o zi pentru dragoste. Poetul englez Geoffrey Chaucer a fost primul care a consemnat Ziua Sfântului Valentin ca o zi de sărbătoare romantică în poemul său din 1375 „Parlamentul Foules”.
Felicitarile de Sf. Valentin au fost populare încă din Evul Mediu.
Cine este Cupidon?
Cupidon este adesea înfățișat pe felicitările de Ziua Îndrăgostiților ca un heruvim gol care lansează săgețile iubirii.. Dar zeul roman Cupidon își are rădăcinile în mitologia greacă ca zeul grec al iubirii, Eros. Relatările despre nașterea lui variază; unii spun că este fiul lui Nyx și Erebus; altele, al Afroditei și lui Ares; alții sugerează că este fiul lui Iris și al lui Zefir sau chiar al Afroditei și al lui Zeus (care ar fi fost atât tatăl, cât și bunicul său).
Potrivit poeților arhaici greci, Eros era un nemuritor frumos, care se juca cu emoţiile zeilor și ale oamenilor, folosind săgeți de aur pentru a incita dragostea și pe cele de plumb pentru a semăna aversiunea. Abia în perioada elenistică a început să fie portretizat ca copilul răutăcios și dolofan care a ajuns pe felicitările de Ziua Îndrăgostiților.
Pe lângă Statele Unite, Ziua Îndrăgostiților este sărbătorită în Canada, Mexic, Regatul Unit, Franța și Australia. În Marea Britanie, Ziua Îndrăgostiților a început să fie sărbătorită în jurul secolului al XVII-lea.
Ziua îndrăgostiţilor la români: Dragobetele
Dragobetele, sărbătoarea dragostei la români, îşi are rădăcinile în tradiţiile dace şi în credinţa într-un fel de zeu al iubirii, a cărui cinstire, pe 24 februarie, marca simbolic şi începutul primăverii.
Dragobete, fiul Dochiei, era zeul dragostei şi al bunei dispoziţii. I se mai spunea Cap de Primăvară sau Cap de Vară şi era identificat cu Cupidon, zeul iubirii în mitologia romană, şi cu Eros, corespondentul acestuia în mitologia greacă.
Un alt nume al său era Năvalnicul, fiind perceput ca un fecior frumos şi iubăreţ nevoie mare, care le face pe tinerele fete să-şi piardă minţile.
O altă tradiţie spune că dragobetele a fost transformat într-o buruiană numită năvalnic de Maica Precista, după ce nesăbuitul a îndrăznit să îi încurce şi ei cărările.
În lumea satului românesc, până la jumătatea secolului al XX-lea, Dragobete era sărbătorit pe 24 şi 28 februarie sau pe 1 şi 25 martie, potrivit cercetătorului Ion Ghinoiu, autorul volumului „Zile şi mituri”. Probabil că, în vechime, 24 februarie însemna începutul primăverii, ziua când natura se trezeşte, ursul iese din bârlog, păsările îşi caută cuiburi, iar omul trebuia să participe şi el la bucuria naturii.
În ziua respectivă, semnalul era dat de păsările neigratoare, care se strângeau în stoluri, ciripeau, se împerecheau şi începeau să-şi construiască cuiburile. Despre „păsările” neînsoţite la Dragobete ştia toată lumea că rămân singure şi fără pui până în aceeaşi zi a anului viitor.
După modelul zburătoarelor, fetele şi băieţii se întâlneau să sărbătorească Dragobetele, pentru a rămâne îndrăgostiţi pe parcursul întregului an. Dacă timpul era favorabil, îmbrăcaţi de sărbătoare, fetele şi flăcăii se întâlneau în faţa bisericii şi plecau să caute prin păduri şi lunci flori de primăvară.
În sudul României (Mehedinţi), fata se întorcea în sat alergând, obicei numit „zburătorit”, urmărită de câte un băiat căruia îi căzuse dragă. Dacă băiatul era iute de picior şi o ajungea, iar fata îl plăcea, îl săruta în văzul tuturor. Sărutul acesta semnifica logodna celor doi pentru un an sau chiar pentru mai mult, Dragobetele fiind un prilej pentru comunitate pentru a afla ce nunţi se mai pregătesc pentru toamnă.
Din zăpada netopită fetele strângeau de cu seara ultimile rămăşiţe – zăpada zânelor -, iar apa topită din omăt era folosită pe parcursul anului pentru înfrumuseţare şi pentru diferite descântece de dragoste.
