După 1970, Republica Socialistă România a decis să se alăture clubului exclusivist al ţărilor constructoare de avioane cu reacţie pentru pasageri. De observat însă că românii nu aveau nici bani, nici experienţă pentru un astfel de proiect. Existau două posibilităţi: fie să se creeze o societate mixtă, împreună cu un partener extern, care să fabrice un avion proiectat în Vest, fie să se a chiziţioneze o licenţă, metodă deja folosită cu succes în producţia de elicoptere.
În deceniile postbelice, piaţa mondială de aeronave civile propulsate de motoare cu reacţie a fost dominată de firma americană Boeing, care, în anii ’60- ’70, a impus aparatele de tipul 707 și 747 pentru distanţe mari (peste 4.000 de kilometri), și 727 și 737 pentru distanţe medii (2-4.000 km). Un alt producător important a fost Uniunea Sovietică, cu o piaţă asigurată în spaţiul comunist, unde s-au vândut avioanele proiectate de birourile Iliușin, Yakovlev și Tupolev.
În Europa Occidentală au fabricat aeronave de linie Marea Britanie, Franţa, Olanda și Republica Federală Germania. Vest-europenii nu contau prea mult. Cel mai mare succes al francezilor pentru rute scurte și medii, Sud Aviation SE 210 Caravelle (282 de aparate construite între 1958 și 1972), a fost rapid eclipsat de aparatul Boeing 727 (1.832 de aparate construite, între 1962 și 1984).
Continuarea, pe Historia.ro.
