România interbelică era marcată de o serie de asasinate înfiorătoare dar și de personalitatea unui criminalist de talia lui Sherlock Holmes. Îl chema Dumitru Ceacanică și se spune că ar fi avut un simț extraordinar de a vedea ce s-a întâmplat la locul faptei și cine era criminalul. Așa, cu puterea minții a deslușit crime care păreau perfecte. De atunci, metodele au evoluat. Investigatorii noștri de astăzi sunt oameni de știință, în halate albe, capabili să desfacă, la propriu, firul de păr în patru pentru a găsi vinovatul. România are criminaliști de elită prin mâinile cărora au trecut milioane de probe, de la cazul Elodia sau controversata sinucidere a Mădălinei Manole până la asasinate în serie, iar noi am avut privilegiul să aflam chiar de la ei secretele din investigație. Ceea ce veți vedea astăzi nu este un film de ficțiune, e realitatea care inspiră regizorii. De aceea vă avertizăm că acest reportaj conține mărturii ce vă pot afecta emoțional.
Criminalist în România
E o zi de toamnă cu cer plumburiu apăsător, o atmosferă care parcă anunța ceva rău. Oamenii au crezut inițial că este vorba de o bombă, nimeni n-a bănuit că undeva, printre nori, un avion a explodat și a ajuns și a ajuns pe pământ sub forma a milioane de fragmente amestecate: metal, plastic contorsionat și oameni.
„În primul rând e bărbat sau femeie? Puteți să va dați seama? Pare să fie bărbat.” se întreabă anchetatorii.
El este Alex Poroșanu șeful echipei de elită a criminaliștilor din România iar ei sunt oamenii chemați primii oriunde în țară atunci când se întâmplă ceva grav: o crimă, un triplu asasinat, un accident, o sinucidere suspectă ori o catastrofă aeriană. Una reală, nu ca aceasta. Ceea ce vedeți este din fericire un exercițiu de antrenament, ceva absolut necesar într-o meserie în care permanent trebuie să fii pregătit pentru ce e mai rău.
„Cel mai urât lucru este că știi că te pregătești pentru un caz real. Dacă sentimentul celălalt, că urmează să se întâmple cu adevărat te copleșește, atunci nu ești făcut pentru meseria asta.” spune Alex.
O tragedie aviatică
În prima lui zi de lucru la Institutul de Criminalistică, Alex fix de un astfel de caz s-a ocupat: o catastrofă aeriană. Un elicopter israelian s-a prăbușit în munții Bucegi și timp de trei zile și trei nopți investigatorii au adunat rămășițele celor șapte ofițeri morți încercând să afle din bucăți de puzzle cauza tragediei. Rolul criminaliștiilor este să ridice toate probele de la fața locului urmând ca acestea să fie întoarse apoi pe toate părțiile și analizate în laboratoarele institutului, o mică uzină de aflat adevărul.
Aici se desface la propriu firul de păr în patru, ca să se găsească un criminal în serie sau un tâlhar periculos. Prin mâinile acestor oameni, chimiști, biologi sau farmaciști au trecut probe din toate cazurile grave ale României, pentru că ei sunt singuri din România care au și cunoștințele și aparatura necesară ca să dezlege mistere. Criminaliștii din teren și investigatorii cu halate albe din laborator formează ceea ce se cheamă oamenii de știință ai poliției. Lumea aceasta a lor innacesibilă și fascinantă deopotrivă se dezvăluie acum pentru prima dată. Descoperim o armată de profesioniști și mii de povești care pot fi oricând surse de inspirație pentru scenariști de film polițist iar de cele mai multe ori realitatea bate filmul.
„Cred că niciun criminalist din lumea asta nu uită primul caz care l-a marcat. Da, și la mine a fost marcant, a fost o crimă. Era vorba de o fată de 24 de ani care a dispărut de acasă, în 24 de ore au început căutăriile, s-au făcut investigații și la un moment dat s-a găsit ultima persoană care a văzut-o în viață, a fost interogată, s-a făcut o percheziție la el acasă. Îmi aduc aminte că în lanul de porumb era o zonă goală iar în momentul în care am apăsat cu piciorul s-a dus în jos. Un coleg de la criminalistică a găsit un picior de om, și am găsit cadavrul acestei fete acolo. După trei zile deja începuse starea de putrefacție. Din investigații știm că încercase să o dezgrope după ce a îngropat-o prima dată ca să o împartă în mai multe bucăți. A fost pentru prima dată când am văzut un cadavru și a fost un pic dificil să treci peste momentul ăsta dar înveți cum se face și o faci în continuare.” povestește Alex.
Acela a fost cum s-ar spune botezul, în acel moment abia terminase Academia de Poliție și niciun manual din lume nu îl învățase cum se face asta, cum reușești să uiți o astfe de imagine să mergi mai departe încă odată și încă odată. El a știut că va reuși, că este făcut pentru a fi criminalist.
„În momentul în care ai văzut primul cadavru este primul pas, primul zid de care te lovești. Începi să înțelegi de ce ești acolo, vezi ce a mai rămas, încerci să aduci cumva adevărul la lumină”, explică Alex.
Este un soi de respect spune Alex dar și pentru corpul inert din care sufletul a plecat într-un mod brutal și care azi, pentru investigator, e doar o probă la dosar. Singurul lucu pe care îl mai poți face pentru el este să îl găsești pe vinovat. În timp Alex a înțeles că pentru asta este nevoie de puțin mai mult decât niște probe ridicate de la fața locului. Trebuie înveți cum să intri în mintea asasinului și să îți imaginezi ce a fost în inima lui când a făcut ce a făcut. Asta se cheamă conectare la locul crimei.
„Cea mai importantă parte este cea vizuală dar dacă ești capabil poți să ai și o altă abordre, să știi unde să cauți, deși nu vezi nimic acolo”, explică Alex.
„Conectarea asta îl implică și pe Dumnezeu?”
„Eu cred că da. N-aș vrea să cad într-o altă extremă pentru că nu este cazul dar dacă nu simți acea energie care te ajută să te conectezi la locul faptei s-ar putea să nu iei tot ce trebuie de la fața locului. Mie cel puțin îmi folosește.”, este de părere Alex.
I-a folosit de exemplu într-un caz foarte grav: un triplu asasinat. O familie întreagă, soț-soție și bunică, a fost găsită fără viață în casă. Peste tot erau urme de sânge și probe evidente dar până la urmă un detaliu ușor de trecut cu vederea a dus la identificarea asasinului.
„Aveau un câine foarte rău care era liber prin curte care nu a fost auzit deloc de vecini făcând gălăgie în momentul în care s-a produs crima, lucru care ne-a trezit un pic interesul pentru că noi am avut probleme în a îl izola undeva când eram acolo și vecinii care erau fix lângă au spus că animalul nu s-a auzit.” povestește criminalistul.
Era clar că numai cineva de-al casei ar fi putut intra în curte fără să fi fost atacat de câine. Așa au ajuns foarte ușor la asasin. Era fiul celor doi soți uciși. Drumul de la asasin la condamnat poate fi însă mult mai lung și mai complicat
Cazul Elodia
În seara zilei de 6 septembrie 2007, poliția din Brașov era sesizată că soția sa a dispărut de acasă. O chema Elodia Marinela Ghinescu. Acesta a fost cel mai mediatizat, controversat și provocator caz pentru criminaliști.
„Provocator a fost faptul că avea de-a face cu o persoană care după părerea mea încerca să ascundă ceea ce făcuse de fapt. Și modul în care o făcea era destul de agresiv” spun criminaliștii.
Suspectul principal, Cristian Cioacă, soțul Elodiei a negat permanent, sfidător, cu zâmbetul pe buze că ar fi autorul crimei, deși toate probele duceau către el.
Interviu Cioacă
„Ce ați spune despre acest caz?”, întreabă reporterul
„E un caz complex.” răspunde zâmbind Cioacă.
„În continuare aveți zâmbetul acesta care pe mine mă dezarmează”
„Cine m-a cunoscut de dinainte știe că permanent am avut zâmbetul acesta”
„Și pentru polițistul din dvs. care ar fi pista pe care ați merge?”
„Pe cea a dispariției.”
Cu câteva zile înainte de acest interviu într-o pădure din zona Râșnova, criminaliști găsiseră o uniformă de poliție murdară, câteva fotografii cu Elodia și fiul ei, sticluța de parfum și mănuși cu urme de sânge. Pe toate dovezile erau urmele lui Cioacă iar sângele îi aparținea Elodiei Dinescu. La fel, urme de sânge au fost detectate cu un aparat special care putea să vadă până pe ultimul start de pe pereți în apartamentul unde au locuit cei doi soți dar cadavrul era de negăsit, iar conform legii în lipsa unui cadavru, Cioacă nu putea fi pus sub urmărire. Așa că relaxat, se ocupa mai mult cu showurile de televiziune.
„Când vă văd detașarea, zâmbetul cu care abordați tot ceea ce se întâmplă, pe mine mă dezarmeză total.” spune reporterul.
Toată lumea care mă cunoaște poate să spună că nu sunt diabolic. Sunt polițist.”, spune Cioacă care și-a susținut până în pânzele albe nevinovăția n timp ce criminaliștii au continuat să adune probe.
„Am avut o grămadă de cranii trimise pentru a o identifica pe Elodia dar majoritatea erau a unor persoane de vârste mult mai mari decât ale Elodiei. Elodia tot un mister a rămas. Deși e clar că a omorât-o el dar nu o găsim. Probabil la un momentdat, printr-un noroc, o să apară pe undeva, zidită, îngropată, cine știe.
Atunci probabil doar în laboratorul medicului Horațiu Drăgănescu acest caz misterios va putea fi elucidat. Aici se face reconstrucție facială când singura probă într-un caz e un craniu. În laboratorul lui se întâlnește știința cu arta. El se bazează pe testele ADN ți metode științifice. Colegul lui, artist plastic dă formă bucății de schelet uman care ajunge în final să semene perfect cu persoane cunoscute din diverse albume de familie. Aurel Bădulescu, artistul, are un talent special de a citi dincolo de chipurile pe care le modelează sau pe care le întâlnește în diverse anchete., așa cum s-a întâmplat și n cazul lui Cioacă.
„M-am uitat la filmulețele și interviurile pe care le dădea, am văzut cum masca adevărul, este de p[rere Aurel.
Interviu Cioacă
„În data de 18 iulie am primi un mesaj la 15:14 minute în care mi se spunea sub formă de reproț că am părăsit domiciliul conjugal. Bineînțeles, după care urmează și de ce nu spui și cum.”, spune Cioac[
„Ți-ai dat seama că e ea?” întreabă reporterița
„Am sunat-o pe sora mea să îmi confirme că ăsta e numărul ei”
„Tu nu aveai numerele Elodiei în agendă?”
„Le-am avut. Și le-am șters.”
„De ce?”
„De nervi”
„Acesta este zappul. Eu ți-am trimis SMS-urile.” mărturisește reporterița.
Inapoi la laborator, Aurel Bădulescu este întrebat:
„Când aveți doar patru oameni dintre care doar unul este făptașul, știți care este?”
„Da” răspunde sigur Aurel.
„Cum vă dați seama?”
„Nu știu.”
Pur și simplu spune el a avut această capacitate de a vedea dincolo de masca oamenilor. Fața noastră este ca un fel de amprentă despre care noi nu am vrea să vorbim niciodată. În timpul anchetelor, fața unor oameni care mint sau a unor autori de crmă care nu vor să își recunoască vina, Aurel Bădulescu este cel care vede în ochii lor adevărul.
„Toți artiștii au, când Dumnezeu le dă acest dar, și știința descifrării caracterelor de pe fața umană. E vorba de matematică în spațiu.”
Veți fi surprinși cât de multe lucruri spune fața noastră despre noi. Ochii, spune Aurel Bădulescu l-au trădat și pe Cioacă. El rămâne în continuare un caz de studiu în România și un precedent judiciar. Deși cadavrul Elodiei nu a fost găsit nici până astăzi, el a fost totuși condamnat la 16 ani de închisoare și opt luni pentru uciderea soției sale.
După o analiză detaliată, cazul este rezolvat. Rezultatul analizei pleacă mai departe la organele de anchetă. In laboratorul de chimie al Georgetei Stoian s-au incheiat așa, printr-un click, multe cazuri complicate din dosarele polițiștilor. Din acelea despre care citea ea în tinerețe, în cărțile Rodicăi Ojoc Brasoveanu. I-ar fi placut să fie criminalist, să dezlege dispariții sau crime misterioase, doar că meseria ei era de chimist. Deci, nicio legatură cu criminalistica, și-a spus ea. Pâna când cineva i-a spus într-o zi, acum 25 de ani, a aflat că se caută chimisti pentru laboratorul institutului de criminalistică. Abia atunci a vazut, cu ochii ei, că tot ce citise prin cărțile polițiste era adevarat. Un fir de păr sau o scamă invizibilă chiar pot schimba cursul unei anchete.
Firul de păr, vazut la microscop, are dimensiunea unei grisine. Poți să vezi daca e natural sau vopsit, dacă e de om sau de animal sau dacă omul de la care a fost prelevat, era în viață sau nu in acel moment. Alături, un alt microscop, descifrează misterele dintr-o scamă gasită pe un covor în încaperea unde a avut loc o tâlhărie.
Scama albastra, cat o gamalie de ac, se vede la miscroscop, ca un mare ghem de fire întortocheate. În urma analizei se poate ști daca e de bumbac sau poliester, daca e albastru simplu sau bate in verde si în final dacă e din puloverul acelui suspect care avea un alibi perfect pentru seara talhariei însă, ghinion, la percheziție s-a găsit la el acasă o haină similară cu scama minusculă din microscop. De aceea sunt atât de importate probele adunate cu grija de la fața locului. Ceva ce nici nu se vede cu ochiul liber poate fi rezolvarea cazului.
Urma de vopsea masoara 200 de microni. Ca sa întelegeti cât înseamnă asta, gândiți-vă că un fir de par are 70 de microni în diametru. Dara invizibilă de vopsea care ar putea duce la găsirea vinovatului în cazul tâlhăriei este mărită cu ajutorul acestui microscop de 45 de ori. În felul asta s-a facut lumină în multe cazuri greu de elucidat.
„Mai acum cățiva ani a avut loc o spargere într-un sediu de bancă care fusese amenajat într-un fost restaurant care se dezafectase, clădirea respectivă se împărțise în două zone printr-un zid despartitor , în jumate de zonă era amenajat acest sediu de bancă, iar infractorii au venit prin partea goală, au decupat zidul despărțitr dintre cele două zone, prin zona decupată din perete, au furat banii care erau in seif. Bineteles, au fost colegii noștri de la cercetare la fața locului. Au ridicat niște urme. S-a cautat în bazele de date, a fost identificată o persoană, numai că persoana respectivă a venit și a zis, da e posibil ca urma mea să fi rămas acolo pentru ca eu am facut parte din echipa care a construit zidul despărțitor și cred că mi-au ramas urmele de atunci.” povestește Georgeta Stoian
L-a dat însă de gol o probă imposibil de văzut cu ochiul liber: în interiorul seifului spart, într-un orificiu puțin mai mic decât o gămălie de ac, s-a gasit o farama de carton. Același tip de carton din care erau făcute discurile de flex identificate de anchetatori in atelierul suspectului. Suspect care n-a putut să explice cum a ajuns aceasta în interiorul seifului, dacă el a participat doar la amenajarea spațiului, așa cum declarase inițial. În laboratorul de chimie al Georgetei Stoia ajunge tot ce nu-ți poate trece prin minte. fragmente de lemn, metal, plastic, droguri, pământ, explozibil, bancnote false, documente și uneori chiar și câte o oală cu ciorba.
„Un domn a încercat să iși otravească soacra folosind carbofuran sau furadan. Este un pesticid destul de cunoscut, o culoare roz ciclam și ca să disimuleze această culoare s-a gândit sa îi faca o ciorbă de lobodă roșie, îi punea pe urma furadanul și nu se mai vedea acesta culoare dubioasa. Chiar asta a facut. (i-a facut o ciorbă) de lobodă roșie, i-a pus furadan , noroc că bătrâna n-a mâncat foarte mult, a fost salvată , s-a simțit rau, a fost dusă la spital și s-a constatat ca era un pesticid.” spune Georgeta.
Cazul Mădălinei Manole
Același pesticid care a dus la moartea Mădalinei Manole. Din pacate, acela a fost un caz care s-a terminat prost. Iar după toate urmele găsite la fața locului, pentru investigatori n-a fost niciun dubiu că aveau de-a face cu o sinucidere. Însă cei mai mulți dintre oamenii din laborator au aflat de la televizor ce tragedie era de fapt în spatele acelei probe de furadan. EI n-au de unde sa stie poveștile obiectelor pe care le analizează. Și uneori e chiar mai bine sa nu le știe. Și-ar putea pune amprenta asupra omului cu halat alb.
„Acum vreo 20 si ceva mai mulți ani, îmi aduc aminte că avusese loc un accident de circulație, murise o fetiță care era mica, s-a dispus efectuarea unor examinari pentru a vedea dacă pe obiectele de îmbrăcămnite și încălțămiite ale fetiței se găsesc urme de cauciuc, pentru că era un accident cu fuga de la locul faptei, și noi trebuia să căutam urme de cauciuc. Pe mine m-a impresionat când am văzut așa niște pantofiori de fetiță. Este una din imaginile care... deși nu am vazut-o pe fetiță la fața locului dar daca inchid ochii este una din imaginile care ma înduioseaza de fiecare data.” povestește Alex.
Pentru omul din laborator e puțin mai simplu să se protejeze de aceste povești. Închide repede plicul în care a fost proba și alungă imaginea urâtă. Investigatorul care ridică acea probă de la față locului, însă, nu are cum să facă asta.
„Cel mai pregnant a fost un caz aproape de București, o femeie care s-a sinucis, s-a aruncat în față trenului cu 3 copii și era însărcinată cu al patrulea. Pe una cred că a împins-o înainte după care de mână cu cei doi s-a aruncat și ea. Și am găsit asta la față locului. sincer, părea că dorm copiii respectivi.” spune Alex.
Iar asta, spune el, l-a ajutat să treacă mai ușor peste acea imagine. Să treacă, dar nu să uite. Nu poate uita nimic, spune Alex. Nici chipul feței pe care el a dezgropat-o în grădina asasinului, nici nopțile petrecute la Colectiv, acolo unde au pierit și câțiva prieteni de-ai lui, nici imaginile dure, înregistrate de camera de supraveghere în timpul crimei de la metrou, de la sfârșitul anului trecut
„Colegul meu care a fost acolo în seara aia la cercetare îmi spunea că a doua zi a dus-o pe soție cu mașină la serviciu. În ideea că nu poți să știi ce se întâmplă, adică vezi o chestie care la un moment dat nu are legătură cu realitatea cotidiană și dintr-o data ceva se întâmplă atât de grav încât zic, băi, nu se poate, chiar aici unde în fiecare zi, se întâmplă, treci, până la urmă cred că viață bate filmul.” este de părere Alex
E concluzia omului care a văzut cele mai mari grozăvii de pe pământ în realitate, nu în filme, la cinematograf. Totul a rămas stocat în mintea lui. Spune că își simte creierul că un fel de hard în care a reușit să securizeze foarte bine fișierele cu tot felul de crime și accidente înfiorătoare. Metoda pare să funcționeze dar spune Alex, e bine totuși, din când în când, să mai faci un pic de curățenie printre fișiere. Pentru că, într-un final, și investigatorul e tot un om.
„În momentul în care ajungi acasă de la o scenă care nu e neapărat plăcută vizual vorbind și poate te afectează inclusiv emoțial, trebuie să ai o posibilitate de curățare, de ventilare a energiei sinelui cumva și atunci, după părerea mea fiecare trebuie să își găsească a activitate care să îi aducă această ventilație, această curățire. Eu mi-am găsit-o. Cred că de fapt o aveam de la început, cred că m-am născut cu ea doar că am îmbunătăți-o pe parcurs și la mine este muzica. Am o trupă. și oamenii din public știu cine le cântă? De multe ori nu. cred că e bine la un moment dat să joci o viață dublă, cred că de fapt pe mine mă ajută și zodia, că sunt gemeni ,și o parte, un geamăn e pe partea asta, un geamăn e pe partea cealaltă. totul ține de a schimbă energia cu alți oameni. Și dacă se întâmplă asta și din asta rezultă bucurie e perfect. Uite, acum îmi dau seama că de aici vine și acea conectare pentru că în momentul în care sunt pe scenă eu de fapt mă conectez la public și la oameni, și automat se face un schimb de energie între ceea ce exprim eu și ceea ce exprimă ei, lucru pe care dacă îl folosesc la față locului de ce nu poate să dea rezultate?” împărtășește Alex.
E greu să reziști în această meserie dacă nu găsești o altfel de scenă în care durerea să fie înlocuită cu zâmbete iar violența cu aplauze. Georgeta Stoian, de exemplu, și-a găsit echilibrul în teatru. Joacă în diverse trupe de amatori, alături de fiica să și simte că acolo, în față publicului, se încărca de o energie incredibilă, care o ajută să mai ușor distincția între bine și rău
„Binele și răul există oricând, oriunde. Ține de tine pe care parte vrei să o vezi. Și de asta în momentul în care ajung la față locului sau în viață de zi cu zi aleg să văd partea bună a oamenilor și a lucrurilor , dar asta e o chestie pe care o aleg eu”. spune Alex.
Aceștia sunt doar o parte dintre criminaliștii de top ai României. Pe unii n-o să vi-i putem arata niciodată la televizor. E bine chiar să nu se știe că ei există. În lumea această dură, plină de povești violente și situații de criză, ei sunt cei care aduc echilibrul. Cu profesionalism și de mule ori, cu zâmbetul pe buze. Dincolo de banda aceea galbenă, de care am avut privilegiul să trecem, am descoperit caractere puternice, profesioniști dedicați dar și suflete calde, de artiști. Ei sunt oamenii de știință ai poliției. Mereu surprinzători.
