Shelby și Jonathan au aflat cu stupoare că fiica lor Sophie avea cancer, iar de atunci au început împreună lupta. Chimioterapia i-a afectat capacitatea micuței de a merge, vorbi de a-și folosi mâinile și de a mânca.
Shelby i-a făcut lui Sophie o pagină specială pe Facebook, unde să povestească cum decurge lupta ei. Însă într-o zi a spus o poveste incredibilă despre asistenta din spital.
„Te văd. Stau pe canapeaua asta cât e ziua de lungă. Te văd. Încerci din greu să treci neobservată de mine și de copilul meu. Îți văd fața prăbușindu-se un pic, atunci când ea te vede și plânge. Încerci prin atâtea feluri să o ajuți să nu-i mai fie frică. Te văd ezitând când trebuie să îi dai tratamentul. Spui „îmi pare rău” mai des decât majoritatea spunem „mulțumesc”…
Văd toate acele brățări de plastic pe brațele tale și în jurul stetoscopului, fiecare este de la un copil pe care l-ai îngrijit și iubit. Te văd mângâindu-i căpșorul mic și chel, și învelind-o strâns. Te văd ținând în brațe mame triste care au primit veștile proaste. Te văd lucrând la calculator în timp ce ții în brațe un copil a cărui mamă nu a vrut sau nu a putut fi în spital cu el.
Timp de 12 ore întregi îți lași afară viața ta pentru a avea grijă de copiii altora. Mergi în fiecare cameră și zâmbești, indiferent ce se întâmplă acolo. Dacă vezi numele fetei mele în program, tu vii să o verifici, chiar dacă nu e pacientul tău. Suni doctorul, farmacia, și pe alții, de câte ori e necesar pentru ca copilul meu să aibă ce îi trebuie când îi trebuie. Mă verifici pe mine la fel de des pe cât o verifici pe ea. Stai și mă asculți plângându-mă timp de 10 minute, chiar dacă telefonul îți vibrează mereu și lista cu ce ai de făcut în acea zi e kilometrică. Te văd. Toți te vedem. Niciun coș cu fructe, nicio felicitare nu va putea să îți explice cât de mult te apreciem. Tu ești Iisus în fiecare zi. Copiii noștri nu ar primi ce au nevoie fără tine. Mamele ca mine nu s-ar simți în toate mințile sau auzite, fără tine. Tu ne salvezi copilașii, și nu am putea face asta fără tine”.
