Experiența traumatizantă a unei cititoare The Guardian:
„În 2012 aveam 22 de ani și m-am dus într-o excursie de schi în Ischgl, Austria. Acolo zăpada era foarte mare de câteva zile, iar din acesta cauză nimeni nu putea să schieze. Într-o zi totuși vremea s-a potolit și s-a înseninat. M-am trezit de dimineață privind cerul albastru și zăpada așezată: visul oricărui schior. Am hotărât atunci să ies la schi am cu prietenul meu, Gordon. Ne-am întalnit cu niște prieteni pe snowboard-uri, iar eu am sugerat să mergem într-o zonă bună de schiat care ieșea însă în afară pistei, poreclită de prietenii mei Valea Morții pentru că era predispusă la multe avalanșe, dar era în același timp știută pentru experiențele unice pe care le oferea. Ca schior cu experientă, eram mai degrabă emoționată de ideea unei experiențe noi decât îngrijorată de o catastrofă. Când am ajuns să schiez, am vrut să fiu în fața celorlalți. Unul dintre snowboarderii m-a prins însă din spate și ne-am ciocnit. Schiurile mi-au ieșit din picioare, și am simțit că tremur un pic. Apoi am simțit greutatea zăpezii asupra mea.
Inițial nu m-am îngrijorat pentru că am crezut că unul dintre snowboarderi a coborât în urmă mea și m-a stropit cu zăpada. Dar apoi zăpada mă apăsa din ce în ce mai mult, iar eu continuam să cad. Nu puteam respira. Mai târziu am aflat că de fapt coliziunea noastră a provocat o avalanșă care mă purtase de aproximativ 150 de metri în jos. Când m-am oprit în cele din urmă, la aproximativ un metru sub zăpadă, primul meu gând a fost: "Cel puțin pot să respir acum". Era ca și cum ai încerca să respiri printr-o cârpă grea. Totul era alb și m-am gândit: "Este unul din aceste vise unde aproape mor?" Apoi mi-am dat seamă că sigur nu era un vis. Era realitatea!
Țipam după ajutor, dar încercam să nu folosesc prea mult oxigen că să îmi păstrez resursele și să rămân în viață. Telefonul era oprit, iar brațele mele erau prinse de zăpadă. Era oribil să stau acolo fără să mă pot mișca, nimeni nu știa unde eram și nu aveam cum să contactez pe nimeni. Simțeam cum mă sufoc dar am încercat să lupt, să rămân conștientă. Avalanșa a acoperit suprafața unui teren de fotbal așa că știam că va fi aproape imposibil să fiu găsită. Inițial, băieții credeau că am schiat în afară avalanșei, și că îi așteptam undeva în siguranță. M-au sunat să verifice, dar când au văzut că nu am răspuns, au început să mă caute.
În timpul instruirii noastre de schiori, ni s-a spus că dacă cineva este îngropat de o avalanșă după aproximativ 11 minute cel mai probabil trebuie căutat un cadavru. Aceasta a fost cea mai traumatizantă parte: nu am putut face nimic pentru a mă salva și știam că voi muri. Încercam să nu mă panichez și mă gândeam la vara pe care am planificat-o cu sora mea, iar ultimul meu gând a fost: "Asta este o rușine." Apoi am încetat să mai lupt. Am avut un moment de pace interioară în care am văzut o pădure prin care mergeam liniștită.
Din grupul meu de prieteni nimeni nu avea nici un echipament de avalanșă: nici transceivere cu care să nu mă găsească, nici sonde și nici o lopată care să mă scape de sub greutatea zăpezii, însă asta nu a oprit băieții din căutare. După aproximativ 15 minute, din întâmplare, unul dintre băieți mi-a lovit partea din spate a piciorului. Când m-au scos afară, nu au putut găsi un puls și nu respiram, așa că Gordon mi-a dat primul ajutor cu respirație gură la gură.
Următoarea mea amintire din acele clipe este că Gordon mă îmbrățișa și îmi spunea: "Rhianna, nu m-am bucurat niciodată atât de tare să te văd!". Îmi amintesc că i-am spus "Eeeww, nu mă săruta!". Însă el mi-a dat sărutul vieții. Față mea era albă, buzele mele erau albastre și am avut hipotermie severă, dar nu m-am simțit rece. A fost o zi însorită, așa că nu purtam haine prea groase, ceea ce este unul din motivele pentru care nu mi-a fost afectat creierului, deoarece hipotermia mi-a încetinit metabolismul și mi-a redus nevoia de oxigen din creier.
Am fost luată cu elicopterul la spital, unde m-au dezbrăcat și m-au încălzit. De asemenea, mi-au dat oxigen pentru a mă reface. Când m-am trezit în spital, mi-am pornit telefonul, și am avut descoperit un mesaj vocal de la unul dintre instructorii de schi, spunând: "Hei, vreau doar să va anunț că este un risc foarte mare de avalanșă astăzi, au fost deja trei persoane îngropate în avalanșe în zone diferite așa că fiți foarte atenți.” Mesajul fusese lăsat în timpul în care eu eram îngropată de către avalanșă.
Schiatul a rămas pasiunea mea, dar acum sunt mult mă precaută, și nu îmi mai asum asemenea riscuri. Pur și simplu nu se merită.”
Sursă: The Guardian
