Intrați acum într-o lume care poate vi se pare departe de realitatea în care trăiți. Și vedeți oameni pe care nu îi cunoașteți și probabil nici nu țineți să îi cunoașteți. Dar acești oameni simt asta. Ei simt că nu ne mai aparțin nouă, societății de afară, societatea care a avut o oarecare contribuție la destinul lor. Și care mai și uită că oricine intră pe poarta închisorii, nu mai iese la fel.
Închisorile transformă. Pe unii îi formează. Dragoș Stănescu știe asta mai bine ca oricine. Pentru că el a trăit de mic la orfelinat. Tot un fel de închisoare, doar că mai crudă:
Maxim era încă minor când a devenit dependent de droguri etnobotanice. Acestea îl făceau să uite că nu reușește să își găsească locul pe lumea asta. Părinții divorțaseră, mama s-a căsătorit cu altul, tatăl alunecase și el în patima alcoolului. S-a lăsat de școală și a muncit o vreme. Doar că venitul nu era constant. Dar nevoia de droguri era. Și așa a ajuns să comită fapta pentru care a fost condamnat la aproape cinci ani de închisoare.
Fiecare este trezit și culcat într-o sincronizare perfectă. Numărat la apel, însoțit oriunde merge, cu un grad de libertate redus la patru pereți. Are timp limitat și perimetru mic pentru plimbările în aer liber. Și niciodată nu sunt doar ai lui. De aceea, câteodată, frustrările acumulate dau pe afară. În multe feluri.
Plângerile pușcăriașilor români către CEDO au devenit o rutină pentru noi. Probleme pentru care România riscă sancțiuni grave, după cum chiar ministrul Justiției recunoaște. La polul opus, state precum Norvegia trăiesc la ani-lumină distanță față de noi, când vine vorba de abordare și mentalitate:
