"Nu-i aşa?" şi "iată" - exemple cu aceste formule folosite greşit în limba română

Ana Iorga a explicat joi, la Antena 3, când aceste expresii sunt utile şi când nu e cazul să le folosim, dând nişte exemple primite de la un telespectator.

"N-am înţeles niciodată", spune Mihai, "folosirea expresiei "nu-i aşa" în mijlocul frazei, neavând niciun rol de a cere confirmarea unui fapt sau a unei stări de fapt". 

Spre exemplu: "Astăzi avem decizia Curţii Constituţionale şi, iată, nu-i aşa, aflăm ce se întâmplă cu amenzile date în starea de alertă". 

Are o noimă folosirea lui "nu-i aşa" aici, dar observaţia e corectă, nu e nevoie de această formulă pentru confirmarea unei informaţii, pentru validarea unei afirmaţii. E de fapt un joc retoric. 

"Nu-i aşa?" - când îl folosim greşit şi când e util

"Astăzi avem decizia Curţii Constituţionale şi, iată, nu-i aşa, aflăm ce se întâmplă cu amenzile date în starea de alertă". Te aştepţi ca acest "nu-i aşa" interogativ să aibă un rol comunicaţional precis: ceri validarea din partea interlocutorilor a informaţiei pe care o emiţi. 

Ca-n engleză, spune Mihai: "She's pretty, isn't she?" E frumoasă, nu-i aşa? E un fel de "Am dreptate?". Doar că aici rolul e un pic diferit. Nu căutăm o validare reală, nu întrebăm, e o falsă întrebare, e de fapt o modalitate discursivă de a-l lua părtaş la discuţie pe interlocutor, explică

Ana Iorga. Nu căutăm cu adevărat o validare, e mai curând o intrebare retorică, un artificiu de discurs.  

Alt exemplu: "Rămâne să serbaţi doar voi trei, nu-i aşa, ziua de naştere a lui Mihai, din cauza restricţiilor." Poate că aici rolurile se suprapun: "nu-i aşa" are şi un rol discursiv, dar cred că se şi cere confirmarea acestei informaţii din partea interlocutorului: Până la urmă veţi sărbători doar voi trei, e corect, am înţeles bine?".

Deci avem pe de-o parte un "nu-i aşa" interogativ prin care chiar solicităm o informate: "Vii cu noi, nu-i aşa?". "E tare frumoasă, nu-i aşa?". 

Şi, pe de altă parte, avem un "nu-i aşa" retoric, fals interogativ, care apare intercalat în enunţ, ca un comentariu subiectiv: "Are, nu-i aşa, tot timpul din lume". Aici nu mai aştept răspunsul cuiva, e comentariul meu. 

De altfel, e şi o diferenţă de intonaţie între cele două şi de poziţie la nivelul enunţului: primul "nu-i aşa" apare de obicei la final cu semnul întrebării, al doilea, cel retoric, apare în interior şi de multe ori fără semnul întrebării, tocmai pentru că nu e o întrebare reală, ci un artificiu de discurs.

Când folosim greşit "iată"

Telespectatorul nostru spune că i se pare similară noua utilizare frecventă a interjecţiei "iată". Aşa e, spune Ana Iorga. Una e să spui: "Iată cartea pe care mi-ai cerut-o!", aici interjecţia are rol prezentativ, de semnalare, sau "Iată aparatul despre care-ţi vorbeam". 

Alta e să spui: "Tocmai am aflat, iată, decizia instanţei". În al doilea exemplu, "iată" pare aşa, de umplutură. Sigur că păstrează din valoarea lui prezentativă, de semnalare a unei informaţii, dar nu era aşa mare nevoie de acest cuvânt aici.

De ce apar aceste formule? Păi introducem o nuanţă subiectivă în discurs, îl luăm cu noi pe interlocutor, îi creăm senzaţia că participă activ. Sunt justificate aceste mize. Devine obositor şi nepotrivit când abuzăm de aceste formule, când acoperim cu ele lipsa de inspiraţie, când sunt de umplutură, când se repetă obsesiv ca nişte ticuri.