Ana Iorga ne vorbea săptămâna trecută, la rubrica Pe cuvânt, despre cuvântul argotic „oha" şi locuţiunea „la oha", dar nu știa de unde vine, până când nu a început să investigheze un pic problema.
„I-a zis aşa, la oha, doar ca să-l sperie." sau: „Ne-au zis că vom primi burse, dar ştie toată lumea că e la oha". Adică la mişto, la caterincă, la vrăjeală.
Iată o explicaţie etimologică dată de lingvişti pentru acest cuvânt. În plus, Ana Iorga a primit și de la telespectatori o altă ipoteză etimologică, una foarte interesantă.
Locuţiunea „la oha" asta înseamnă: „în bătaie de joc, în glumă". Vă spuneam că acest cuvânt este destul de vechi în argoul românesc. Lingviştii au spus că ar fi un cuvânt ţigănesc. Ar însemna „nimic, deloc, zero, nicidecum". „A tot muncit, dar rezultate, oha!".
„Oha" ar fi o variantă fonetică a lui „hoha", care ar veni de la verbul ţigănesc „a minţi" sau din substantivul „minciună". De aici „la oha" ar fi în glumă, la mişto, ceva ce nu e pe bune.
În anii `60, `70, se pare că OHA a apărut ca un echivalent ironic al lui OK. Românii se uitau la filme americane şi au început să-l folosească pe OK, adică bine, în regulă, de acord.
Numai că tot atunci, printre tineri, a apărut ideea, la mişto, că noi suntem în sfera de influenţă a URSS, deci ar trebui să avem un echivalent rusesc, nu să ne luăm după moda vestică.
Aşa ar fi apărut OHA, ca o abreviere de la „ocin haraşo", adică „foarte bine" pe ruseşte. Era o formă de opoziţie mascată. OK-ul nostru nu se cădea să fie american, ci rusesc. Au confirmat această sursă mai mulţi telespectatori, printre care Emil Iorga şi Dorin Nicolae Davideanu.
E posibil ca sensul acesta de azi, „la mişto", să fi pornit şi de la rostirea ironică a acestei abrevieri din rusă. OK-ul românesc de sorginte rusă era o găselniţă ironică şi a dispărut apoi o perioadă. Iar apoi a reapărut poate şi sub influenţa cuvântului ţigănesc. Argoul e o maşinărie complicată.
