A murit Bela Karolyi, celebrul antrenor al Nadiei Comăneci
Publicat acum 1 ora si 41 minute
Cel mai longeviv conducător al Iugoslaviei, Josip Broz ?Tito? (Јосип Броз Тито), s-a născut la Kumrovec, în Croaţia, în 1892, al şaptelea copil dintr-o familie de ţărani, unde tatăl era croat, iar mama slovenă. Este cunoscut pentru rolul său major în organizarea mişcării anti-fasciste cunoscută sub numele de Partizanii Iugoslaviei, fondarea Cominform-ului, oponenţa făţişă faţă de hegemonia sovietică europeană şi mondială, şi fondarea şi promovarea Mişcării ţărilor ne-aliate.
La naşterea lui Josip, Croaţia făcea parte din Imperiul Austro-Ungar. Un elev mediocru, el este nevoit să repete clasa a II-a, iar la 13 ani, renunţă definitiv la şcoală. La 18 ani, el se înscrie în Uniunea muncitorilor în metalurgie, dar şi în Partidul Social-Democrat Croat şi Sloven. Între 1911 şi 1913, el lucrează pentru uzina de automobile Benz, iar la sfârşitul acestei perioade, este încorporat în armata austro-ungară. Un an mai târziu, este trimis la închisoare pentru propagandă împotriva războiului, iar în 1915, luptă pe frontul de Est, împotriva Rusiei. În cele din urmă, se distinge totuşi ca un soldat capabil şi este propus pentru decoraţie, chiar înainte de a fi grav rănit şi capturat de ruşi, în Bucovina.
În lagărul cu prizonieri de război, el devine bolşevic, iar în 1917 participă la Revoluţia Rusă. Din acest motiv, este din nou închis, iar în drum spre lagăr, fuge şi se ascunde într-o familie de ruşi, unde îşi întâlneşte viitoarea soţie, Pelagija Belusova. Luptă în Garda Roşie în timpul Războiului civil rus, iar în 1920, se întoarce, alături de soţie, în Croaţia, deja înglobată în regatul multinaţional, dominat de sârbi, Iugoslavia.
Imediat, el intră în rândurile Partidului Comunist din Iugoslavia (PCI) şi se distinge ca un organizator eficace, înainte de a fi arestat ca activist politic în 1928. Eliberat din închisoare şase ani mai târziu, el are parte de o ascensiune rapidă în PCI, când îşi ia şi numele de Tito, pseudonimul pe care îl utilizase în activitatea secretă a partidului. Pleacă în URSS pentru a lucra cu Cominternul ? Internaţionala socialistă, condusă de sovietici -, iar în 1937-38, supravieţuieşte schimbării conducerii PCI, efectuată de Iosif Stalin, ?de la centru?. În 1939, Tito devine secretar general al PCI.
In 1941, fortele Axei invadează şi ocupă Iugoslavia, iar Tito şi partizanii săi comunişti devin liderii rezistenţei anti-naziste. În 1944, trupele ruse eliberează Iugoslavia, iar în martie 1945, Mareşalul Tito se instalează în fotoliul de şef al noului guvern federal iugoslav. Non-comuniştii sunt înlăturaţi, iar în noiembrie 1945, Tito este ales premier al Iugoslaviei, în urma unor alegeri limitate doar la candidaţi proveniţi din Frontul Eliberării Naţionale, dominat de comunişti.
În aceeaşi lună, este proclamată, sub o nouă Constituţie, Republica Populară Federativă Iugoslavia, compusă din republicile balcanice Serbia, Croaţia, Bosnia-Herţegovina, Muntenegru, Slovenia şi Macedonia. Deşi republicilor iugoslave le-a fost acordată autonomie privitoare la anumite probleme, Tito deţine puterea supremă şi conduce dictatorial, suprimând orice opoziţie cu privire la regimul său. La scurt timp, intră în conflict cu Moscova, care, desigur, dezaprobă regimul său independent, în special în ceea ce priveşte afacerile externe. La începutul lui 1948, Stalin încearcă să îl înlăture pe Tito de la conducerea Iugoslaviei, preferând un preşedinte supus Moscovei. Tito rămâne pe poziţie, însă apoi este exclus din Cominform, confederaţia partidelor comuniste din estul Europei.
Izolat de URSS şi de sateliţii săi, Iugoslavia este curtată de Vest, care îi oferă ajutor şi asistenţă militară, inclusiv o asociere neoficiala cu NATO. După moartea lui Stalin, survenită în 1953, relaţiile dintre Iugoslavia şi URSS se îmbunătăţesc treptat. Totuşi, Tito nu se lasă şi critică invadarea de către URSS a Ungariei şi Cehoslovaciei, încercând să dezvolte politici comune cu ţările nealiniate cu Statele Unite şi Uniunea Sovietică, de pildă, Egipt sau India.
Când Tito declara public că ?fiecare trebuie să fie stăpân în propria casă? ? un mod de a spune că nu trebuie imitat servil modelul sovietic, că marxismul nu este echivalentul leninismului, că orice stat poate să îl ilustreze ţinând seama de propriile realităţi, Tito deja avea spatele asigurat. Times din 1949 consemnează: ?Tito a îndepărtat unele obstacole care împiedicau stabilirea unor relaţii economice cu puterile apusene?. Probabil că nici URSS nu se afla în acel moment în situaţia de a recurge la forţa armată împotriva Iugoslaviei, aşa cum a făcut-o în 1956 cu Ungaria şi în 1968 cu Cehoslovacia.
Prin modul în care interpretează şi aplică marxismul (respectarea proprietăţii ţăranilor mijlocaşi şi a chiaburilor, cultivarea micii proprietăţi în zonele urbane sau circulaţia liberă a mărfurilor occidentale), Tito este un dictator atipic. De fapt, comparativ cu România, iugoslavul obişnuit se bucura de mai multe libertăţi. Aici, locuitorii au avantaje nebănuite în oricare altă ţară comunistă din Europa de Est, cu toate că nici aici nu lipseşte poliţia secretă, utilizată în special pentru a înlătura adversarii politici. Ca un exemplu, în 1967, graniţele Iugoslaviei au fost deschise vizitatorilor, iar vizele au fost eliminate. Se pune întrebarea atunci: de ce avea Tito nevoie de dictatură, dacă supuşii săi erau bine trataţi? Istoricii dau două motive clare: înlăturarea adversarilor interni, prosovietici, şi nevoia de forţă exercitată asupra statelor federale. Tito a menţinut unitatea aplicând adversarilor politici lecţii învăţate de la Stalin (arestări sau internări în ?lagăre de reeducare?), dar şi pentru că, în condiţiile războiului rece, ?titoismul? convenea Occidentului.
Între 1953 şi 1963, Tito este ales preşedinte al Iugoslaviei în mod repetat până în 1963, când devine preşedinte pe perioadă nelimitată. La 1971, noua Constituţie iugoslavă îl proclamă pe Tito preşedinte pe viaţă al noii Republici Socialiste Federative. De asemenea, sunt introduse 20 de amendamente referitoare la noua organizare a statului iugoslav: o preşedinţie federală colectivă, cu 22 de membri, aleşi din şase republici şi două provincii autonome ? Kosovo şi Voivodina. Dintre cei 22 de membri, preşedinţia Federaţiei se făcea prin rotaţie între cele şase republici. De asemenea, amendamentele conferă Partidului Comunist mult mai multă putere: practic, guvernul putea elabora şi promulga legi chiar din interiorul partidului.
Aşadar, guvernul federal îşi păstra autoritatea doar asupra afacerilor externe, apărare, securitate internă, finanţe, comerţ internaţional şi, foarte important, susţinerea prin împrumuturi a zonelor mai sărace din Iugoslavia. Controlul asupra educaţiei, sănătăţii şi locuinţelor erau exercitate exclusiv la nivelul guvernului fiecărei republici şi provincii autonome.
În ochii statelor comuniste din zonă, cea mai mare calitate a lui Tito stă în suprimarea insurecţiilor naţionaliste şi menţinerea statului nedivizat. Abilităţile lui au fost puse la încercare de câteva ori, în special în perioada aşa-zisei ?Primăveri croate? (masovni pokret, maspok), când guvernul a reprimat o serie de demonstraţii şi declaraţii contrare ideologiei Partidului Comunist. Totuşi, o serie de obiective ale ?primăverii? au fost îndeplinite odată cu constituţia din 1974, când şi Kosovo a devenit, pentru prima dată în istorie, provincie autonomă. Tot în 1974, Tito devine preşedinte pe viaţă. Împărţirea regiunilor prin cele 20 de amendamente i-au permis să se implice mai puţin în afacerile statului.
Tito a murit în mai 1980, cu doar câteva zile înainte să împlinească 88 de ani, la câteva luni după ce piciorul stâng i-a fost amputat, din cauza problemelor de circulaţie. La înmormântarea sa, una dintre cele mai mari pentru un şef de stat, au fost prezenţi patru regi, 31 de preşedinţi, şase prinţi, 22 de premieri şi 47 de miniştri de externe. Au venit la funeralii de dincolo şi dincoace de Cortina de Fier, din 128 de state diferite.
După prăbuşirea comunismului din 1989, tensiunile etnice au reapărut, iar în 1991, Federaţia iugoslavă s-a scindat. În 1992, a izbucnit războiul civil, din cauza încercărilor preşedintelui sârb Slobodan Milosevic de a menţine zonele cu etnici sârbi din alte republici sub conducerea Iugoslaviei. Ştim cu toţii ce a urmat, iar ultima consecinţă este proclamarea unilaterală a Kosovo, în 17 februarie 2008.
Ella Moroiu, Antena3.ro
