Cum a ajuns Dan Puric actor şi omul care i-a schimbat viaţa: "Nu îl ştie nimeni, dar era un geniu"

"Am vrut să mă fac de toate, medic, pictor, dar în clasă imitam profesorii. A ieşit maimuţa din mine. Şi îl imitam şi pe Ceauşescu. Ceea ce, nu ştiu dacă vă daţi seama, că Ceauşescu trăia şi eu îl imitam. Era demenţă.

Au vrut să mă facă informator la Securitate, membru de partid, de toate. Şi mi-a zis o fată: nu dai la IATC? Nici nu ştiam ce e ăla. Am crezut că e Institut de tractoare, eram la Arte Plastice. Să zic poezii. M-am dus total nepregătit. Am căzut doi ani. Am făcut armata, am fost pe şantier şi am intrat al treilea an.

Mă duceam la o şcoală populară de arte. Nu ştiam de ce cad la actorie. Un profesor de şcoală populară, 30 de inşi acolo şi eu voiam să aflu de ce cad la Institut. Nu cădeam din prima, pe la sfârşit cădeam. Şi mi-a dat să învăţ pentru repertoriu - Patria de Nichita Stănescu. Şi am zis Patria. Nu îl uit niciodată, a trecut la Domnul acum doi ani, era geniu. Nu îl ştie nimeni, dar era geniu.

Şi mi-a zis: Bă puiule, de ce te-ai urcat pe scenă? Şi zic: să zic poezia Patria de Nichita Stănescu. Dar tu cine eşti? Şi zic: un tânăr care dă la Institut. Aşa să rămâi.

Mă tu n-ai personalitate? N-ai bătăliile tale cu lumea? Nu ai durerile tale? Tu îl iei pe Nichita Stănescu ca un pretext? El şi-a scris bătăliile. Pe mine mă interesează cine eşti tu. Am rămas perplex. El îmi zicea: cine eşti tu, nu cine e poezia. Arta teatrului este arta comportamentului, puiule.

Dacă te împiedici este cel mai autentic lucru. Dacă te bâlbâi. Domn profesor, ce fac dacă uit textul? Ai două şanse: le spui, onorată comisie, sunt tâmpit, vin la anul. Sau îţi vezi de ce ţi-a dat Dumnezeu bă puiule. De bâlbele tale, de neputinţă, de sensibilităţi.

Şi vine examenul. Şi acolo, un puşti de 20 de ani îi vede pe Dem Rădulescu, Amza Pellea, Marin Moraru. Erau monştri sacri. Mă întâlneam cu cinematografia română, cu tot teatrul.

Obosiţi, după 350 de candidaţi, mâncau un pateu, beau o cafea. Zic: ăştia nici nu mă bagă în seamă. Întuneric, reflectoare. Şi zic: da, ce spuneţi? Zic: Patria de Nichita Stănescu.

Şi mâna asta a început să facă aşa. Am transpirat brusc şi zic: mă duc acasă. Îmi cer scuze, nu, nu mă duc.

Patria este fiinţa asta care tremură aici, sunteţi voi care vă uitaţi la mine şi nu mă înţelegeţi. E întunericul ăsta, dar e şi lumina din sufletul meu.

10! Nu era niciun cuvânt din Nichita Stănescu. Aia e! Fiţi voi autentici!", a declarat Dan Puric.