Încă din 1888, anul deschiderii Ateneului Român, se pusese problema unei picturi monumentale, realizate pe peretele circular al Sălii Mari, care urma să cuprindă scene importante din istoria poporului român. De fapt, încă de la faza de proiectare a Ateneului, Constantin Esarcu, membru fondator al Societății Ateneul Român, și arhitectul Albert Galéron avuseseră ideea de a înfățișa o suită de tablouri sau imagini plastice desprinse din istoria românilor. Alexandru Odobescu reitera această idee în conferința sa ținută la Ateneu, pe 14/26 februarie 1888: „N-ar fi o adevărată minune a artei picturale feeria de scene din istoria naţională cu care dorim a vedea acoperită friza ce înconjoară sala circulară a viitorului nostru ateneu?”
Prin urmare, în seara zilei de 19 martie 1889, spectatorii invitați la inaugurarea Sălii Mari a Ateneului au putut vedea pe friza circulară a sălii inscripționate cuvintele: „Loc rezervat marei fresce ce va reprezenta fazele principale ale istoriei românilor”.
Mai multe proiecte – dar niciunul pe placul iniţiatorilor
Lucrările pentru Frescă nu au demarat însă imediat. Și aceasta, deoarece detaliile proiectului de execuție nu fuseseră încă hotărâte. O primă ofertă îi sosise lui Constantin Esarcu de la Paris, intermediată de Albert Galéron, de la pictorul Puvis de Chavannes, căsătorit cu Maria Cantacuzino. Acesta dorea să realizeze în ulei pe pânză panourile scenelor istorice, urmând ca acestea să fie fixate apoi pe pereţi, asemănător cu ceea ce se putea vedea la Pantheonul din Paris. Această ofertă contravenea însă dorinţei iniţiale: ca pictura să fie făcută „al fresco” (de unde și cuvântul în limba română, frescă). Mai mult, membrii Societății Ateneul Român preferau mai degrabă contribuția unui meșter autohton decât a unui artist importat. Iată, deci, cele două mari probleme cu care se confrunta proiectul: tehnica de execuție și artistul care să o realizeze.
La 23 ianuarie 1902, președintele de la acea vreme al Ateneului, Petre S. Aurelian, a invitat o serie de personalități „pentru ca, împreună cu membrii biroului Societăţii noastre, care v-a invitat deosebit, să chibzuiţi asupra modului cel mai nimerit cu care s-ar putea proceda, spre a se dobândi un rezultat satisfăcător pentru executarea frescei din sala cea mare a Palatului Ateneului”. Pe lângă dirijorul și directorul Societății Filarmonice, Eduard Wachmann, și violoncelistul și dirijorul Dimitrie Dinicu, pe lista celor invitați se mai aflau pictorii Nicolae Grigorescu și Vladimir C. Hegel, arhitectul Ion Mincu, precum şi istoricii Grigore Tocilescu, George Ionescu Gion, Trandafir Djuvara şi dr. Alecu Urechia. Cel mai semnficativ proiect pe care îl aveau pe masă la momentul respectiv era cel propus cu un an înainte de pictorul Ștefan Popescu. Acesta relua ideea franceză a panourilor pictate pe pânză (300 mp de material) și apoi lipite pe zid, ceea ce presupunea un timp îndelungat de execuție, o serie de călătorii de studiu în țară și străinătate și un cost de 80.000 lei. În condițiile sumei considerate exagerat de mare (la acea vreme, cursul liber pe principalele piețe era de 25,58 lei pentru 1 liră sterlină, deci un cost total de 3.128 lire) și a timpului prea lung de execuție, proiectul a fost respins.
Continuarea pe historia.ro
