În 1914, Imperiul cuprindea actuala Turcie, Irak, Siria, Iordania, Liban, Israel și Palestina, Arabia Saudită (stăpânire mai mult de jure decât de facto), Yemen, Qatar. În sudul Peninsulei Arabe,dincolo de o zonă neutră, țărmurile erau posesiuni britanice; în est, Persia[i] se afla sub dublăinfluenţă ruso-britanică, cu o zonă neutră în centru; în vest, pe ţărmul estic al Africii, se aflauEgiptul ocupat de britanici, Sudanul Anglo-Egiptean, Eritrea italiană, Somalia Franceză/Djibouti; în nord, statele balcanice proaspăt „întregite” cu teritoriile obţinute în 1912-1913.
După revolta Junilor Turci din 1908-09, Imperiul era condus de facto de triada Talat Paşa –ministru de Interne, Enver Paşa – ministru de Război şi şef al Marelui Stat Major și Ahmet Djemal Paşa – ministrul Marinei. Noua conducere a dorit să modernizeze rapid Turcia pe toate planurile, războaiele din 1911-1913 împiedicând însă aceste demersuri. Pe plan diplomatic,Imperiul a încercat o apropiere de Antantă, dar otomanii au fost refuzaţi, astfel că s-au reorientatspre Germania, partener de nădejde al Imperiului încă de la Congresul de la Berlin din 1878.După 1882, în paralel cu consilieri militari britanici și francezi, consilierii germani au început săinfluențeze masiv deciziile otomanilor, în ce privește achiziţionarea de armament şi reforma armatelor după model german, inclusiv a uniformelor și doctrinei militare. Germanii erau acceptaţi pentru eficienţa lor, dar și pentru că Berlinul nu reprezenta vreo ameninţare directă devreun fel la adresa Imperiului Otoman.
Imperiul Otoman va lupta pe cinci fronturi în Marele Război: Gallipoli, Sinai-Palestina, Arabia,Irak, Caucaz. Pe lângă aceste fronturi, trupe otomane au fost trimise ca ajutor aliaților în alteteatre de război: Galiția, Polonia, Salonic, România. Alte trupe au efectuat raiduri și misiuni înLibia, sudul Peninsulei Arabia, Yemen, Persia. Agenți otomani au activat în Sahara Franceză,Sudan, Etiopia, Somalia, Oman, Afganistan, Asia Centrală și India, pentru a obține informații și aîncerca provocarea unor insurecții armate împotriva Antantei. În unele cazuri s-a reușit creareaunor situații periculoase în aceste posesiuni europene, cum a fost cazul în Libia, ocupată doar detrei ani de italieni, unde agenții otomani aduși de submarinele germane au inițiat o revoltă atât deviolentă încât trupele italiene au rămas doar în controlul teritoriilor de coastă.Imperiul Otoman nu deținea o industrie serioasă de armament, puținele fabrici construite după1909 neputând face față necesarului de război. Depozitele de muniție, armament și echipament erau aproape goale după războaiele din anii precedenți. Mitralierele erau puține, majoritatea fiindMaxim și Hotchkiss, iar comunicațiile moderne erau practic inexistente. Sultanul putea telefonadirect la Berlin, dar nu putea telefona comandanților săi din teren... Chiar de la început, EnverPașa a cerut Germaniei 500.000 obuze, 200.000 puști, mine navale, piese de artilerie, camioane,unelte, bocanci, uniforme, pături, conserve de hrană etc. Infrastructura Imperiului era foarteproastă, cu foarte puține căi ferate, drumuri de pământ, deplasările de trupe devenind astfel foarteanevoioase în condițiile terenului accidentat și a climei extreme în unele zone.
Continuarea pe historia: rohttp://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/ultimul-rasarit-al-semilunei-imperiul-otoman-intra-razboi
