Saad Zaghlul a văzut lumina zilei în anul 1859, într-o familie de fellahi înstăriţi din Delta Nilului (fellah – ţăran). Tatăl său, un om de vază al satului, a părăsit această lume pe când copilul avea doar cinci ani. Prin urmare, sarcina educării micului Saad a fost preluată de unchiul patern, un om cu dragoste de carte. După cursurile primare, el a fost trimis, la numai 14 ani, să-şi continue studiile la moscheea Al-Azhar. Aşezământul religios de la Cairo purta supranumele Fatimei, fiica profetului Mohammed şi soţia califului Ali: „Al-Zahra”, care se traduce prin „cea frumoasă”. După căderea Bagdadului, în 1258, moscheea Al-Azhar a devenit principalul centru de învăţământ teologic din lumea islamică. Prestigiul său a crescut constant, căpătând, în vremurile moderne, statutul de universitate. Aici, tânărul Saad s-a specializat în „legea coranică, filosofie şi teologie”[1]. A urmat apoi dreptul la Egyptian School of Law.
La încheierea studiilor universitare s-a angajat ca ziarist (asistent-editor) în cadrul secţiei arabe a „Official Journal”. Era perioada marii efervescenţe generate de acțiunea reformatoare a colonelului Ahmed Arabi Paşa (1879-1882), precursorul naţionalismului egiptean. Atras de programul lui Arabi („Egiptul egiptenilor”), Zaghlul a publicat mai multe articole favorabile mişcării. Suficient pentru a deveni suspect în ochii englezilor şi pentru a fi, vremelnic, încarcerat. Pus în libertate, Zaghlul s-a dedicat carierei juridice. Timp de nouă ani (1883-1892) a profesat ca avocat, calitate în care i-a apărat pe cei slabi de abuzurile celor puternici. Amintirea perioadei respective a făcut ca, peste timp, să fie supranumit „regele neîncoronat al ţăranilor”[2]. Apoi a fost admis în magistratură, ca judecător la Curtea de Apel din Cairo (1892-1906).
Un adevărat Spiru Haret egiptean
Cariera de magistrat i-a mediat accesul în sferele înaltei societăţi egiptene. Acum devine un apropiat al prinţesei Nazli Fazl, ce anima primul salon politic modern din Egipt (și chiar din întreg Orientul Mijlociu). Aici, chipeşul Saad Zaghlul a întâlnit-o pe Safiya Fahmi, fiica primului ministru Mustafa Fahmi Paşa (în două rânduri premier al Egiptului: 12 mai 1891-15 ianuarie 1893 şi 12 noiembrie 1895-12 noiembrie 1908). Între cei doi s-a înfiripat o idilă, finalizată prin căsătoria lor, în 1896 (an în care Safiya a împlinit 20 de ani). Trebuie precizat că, deşi provenea din vechea aristocraţie otomană (din 1517 și până în 1914, Egiptul a fost, în mod oficial, pașalâc), Safiya avea educaţie franceză şi era profund ataşată spiritului înnoitor ce cuprinsese societatea egipteană. Prin contrast, tatăl său se dovedea adeptul statu quo-ului, cultivând o prietenie sinceră cu sir Evelyn Baring (ulterior, lord Cromer), consulul general al Marii Britanii la Cairo.
Timp de 14 ani (11 septembrie 1883-6 mai 1907), lordul Cromer a fost adevăratul stăpân al Egiptului. El a inspirat un vast program de reforme (în economie, finanţe şi administraţie), a încurajat „distanţarea treptată de Imperiul Otoman”[3] şi a favorizat „introducerea graduală a civilizaţiei europene”[4] în Valea Nilului. Adept al „Indirect Rule” (politică aplicată de britanici în coloniile africane, cu rezultate remarcabile) , lordul Cromer gândea că este „necesar să-i asocieze pe egipteni la guvernare”[5]. Printre cei care au beneficiat de acest „deal” s-a aflat şi Saad Zaghlul. Avantajat şi de „legăturile de familie”, fiul de fellah din Delta Nilului a inaugurat o spectaculoasă carieră politică. Astfel, în 1906 a fost numit ministru al Educaţiei, chiar în guvernul... socrului său! Timp de patru ani, el s-a dovedit un adevărat Spiru Haret egiptean: a înfiinţat şcoli noi, a decretat gratuitatea învăţământului pentru cei săraci şi a încurajat folosirea limbii arabe în sistemul educaţional. A promovat aceeaşi politică novatoare şi în calitate de ministru al Justiţiei (1910-1912, în guvernul condus de Mohammed Said Pașa), fiind preocupat de „refondarea legilor ţării”[6]. Privit, iniţial, ca un „colaboraţionist”, el şi-a ameliorat imaginea prin reformele promovate, „acceptate deopotrivă atât de naţionaliştii egipteni, cât şi de regimul de ocupaţie britanică”[7].
Continuarea pe historia.ro.
