Pentru maestru, viaţa este acel lucru minunat pe care îl descoperim prea târziu. Radu Beligan era o Mare Întâlnire, pentru fiecare dintre noi – pentru actori, o rampă de lansare, pentru jurnalişti – un Everest al carierei, iar pentru public – o lecţie de viaţă. În exclusivitate pentru Jurnalul Naţional... maestrul!
Reporter: V-aţi născut la 14 decembrie 1918 în Halta Galbeni din judeţul Bacău. În magazia de mărfuri! A fost acest început modest din viaţă motivul care v-a urmărit existenţa şi care v-a impulsionat să dovediţi “legea recompensei” bucurându-vă acum de aprecierea a milioane de oameni? Mai mult decât atât, în calendarul bisericesc, 14 decembrie este Ziua Sfântului Filimon – protectorul artiştilor...
RADU BELIGAN: Lunga mea viaţă m-a învăţat că nimic nu e întâmplător, că orice om vine pe acestă lume cu un rost al lui. M-am născut de ziua Sfântului Filimon, odată cu România Mare şi cred cu tărie că nu a fost o coincidenţă poetică ci o predestinare. Tatăl meu a fost, la rândul lui, actor. Din păcate, în ciuda unui real talent şi mai mult ca sigur din pricina unei sensibilităţi foarte mari, a abandonat de tânăr această meserie care cere, înainte de toate, un stomac de fier şi multă anduranţă şi s-a făcut ceferist. Nu mi-a ascuns că m-a făcut ca să răzbune destinul lui frânt.
● În prima zi a existenţei dvs aţi fost pierdut. La propriu! Pentru că aţi căzut din sania în care părinţii v-au urcat ca să vă aducă în sat. Şi aţi stat în zăpadă până când şi-au dat seama că v-au... pierdut.
-Cu mulţi ani în urmă, a trebuit să mă întorc în ţinuturile natale, nu atât împins de dor, cât de nevoia de a face rost de un duplicat al certificatului meu de naştere. Atunci am aflat de la unul dintre bătrânii satului că, imediat după naştere, am fost dus, ca orice pui de creştin, la biserică şi botezat precum se cuvine. Cum de la noi de acasă până la biserică era ceva drum şi afară zăpada ajungea până la brâu, tatăl meu a folosit drept mijloc de locomoţie o sanie trasă de cai. Pe drumul de întoarcere, beţi de bucurie şi nu numai, însoţitorii mei nu au observat că, la un hop, micul creştinat a zburat efectiv în omăt. Au realizat asta abia trei kilometri mai încolo şi, bineînţeles, s-au întors să mă caute. “Îţi dai seama mata”, mi-a zis plin de seriozitate bătrânul, “că puteau să te mănânce lupchii?”
● A fost acela primul moment în care viaţa dvs. a atârnat de... destin? În care putea să se sfârşească?
-Au fost multe momentele în care viaţa mea putea să se sfârşească. Deşi am scăpat de lupi, am păşit de multe ori pe limita fină dintre viaţă şi moarte. Numai în ultimii zece ani m-am pricopsit cu două pneumonii care puteau să pună punct existenţei mele fizice. Dar, Dumnezeu a vrut, acum, ca şi atunci, să scap. Probabil că am rolul meu în planurile Lui. De altfel, de foarte mulţi ani sunt agresat de această întrebare stereotipă: “Care este secretul longevităţii dumneavoastră?” Este unul dintre motivele pentru care am ajuns să detest interviurile. Eu însumi am încercat, ani la rând, să înţeleg care este secretul, dar adevărul este că nu există niciun secret. Există marea fericire că, în ciuda trecerii anilor şi în ciuda problemelor direct proporţionale cu numărul lor, încă mai pot să îmi fac meseria cu dragoste şi respect faţă de public, că încă mai pot să aduc bucurie în sufletele oamenilor, că încă mai am locul meu în planurile Divinităţii.
● I-aţi povestit lui Marius Tucă, într-un interviu, că, din primul moment al existenţei dvs., fratele v-a devenit înger. Fratele mai mare, care a murit la câteva luni de viaţă. Spuneaţi atunci că v-aţi născut “o dublură”. Părinţii... “m-au botezat tot Radu, sunt, de fapt, o dublură a lui. L-au iubit atât de mult, încât au zis că, dacă vine tot un băiat, să-l cheme tot Radu... Sunt o dublură, dar o dublură fericită, după cum s-a arătat”...
-Este o teorie la care am ajuns cu ajutorul unui om pe care l-am respectat şi pe care continui să-l respect, chiar dacă părerile noastre legate de anumite aspecte ale vieţii nu coincid întotdeauna. E vorba de domnul Andrei Pleşu.
Continuarea, pe Jurnalul Naţional.
