„Până la vârsta de 11 ani, nu puteam să văd decât în nuanţe de gri. Trăiam cu impresia că văd culorile, dar că le confund.
Am fost şocat în momentul în care am fost diagnosticat cu acromatopsie, dar măcar am aflat ce era în neregulă cu mine. Doctorii mi-au spus că boala nu poate fi vindecată.
La 16 ani, am decis să studiez arta. I-am spus profesorului meu că nu disting nuanţele şi că îmi doresc foarte mult să aflu...ce este culoarea.
Mi-a permis să desenez numai în nuanţe de gri şi am încercat să reproduc felul în care eu văd lucrurile. Vroiam să înţeleagă şi alţii cum văd eu lumea. Am aflat că, de-a lungul istoriei, multe persoane importante au avut această boală.
În timpul facultăţii, m-am dus la un curs de cibernetică şi am rugat un student să mă ajute să creez un aparat care să-mi permită să înţeleg culorile. A inventat un program care poate „traduce” orice culoare în sunet.
Am început să folosesc acest aparat 24 de ore din 24. Îl car într-un rucsac şi mă simt ca un robot câteodată. Nu l-am mai dat jos din 2004.
La început aveam dureri de cap din cauza vibraţiilor dar, după câteva săptămâni, m-am obişnuit cu situaţia. Apoi am început să visez colorat.
Aparatul a schimbat felul în care percep arta. Lumea mea este una specială în care sunetul şi culoarea se contopesc. (...)
Până acum, am reuşit să disting 360 de culori. Culoarea mea preferată este „aubergine” (un violet foarte închis)”.
