Pe Michele Pogliani l-am întâlnit în Italia, deși l-aș fi putut găsi la fel de bine la New York. Este o personalitate internațională a dansului, care și-a împărțit constant cariera de dansator și coregraf pe două continente. Pentru Michele Pogliani, dansul e cu mult mai mult decât mișcare, e filosofie. Conceptele în care îmbracă fiecare gest au strălucirea lor, iar pasiunea care i se citește în priviri atunci când vorbește despre dans este fantastică. Un interviu despre competițiile internaționale de dans, despre mentalitatea competitorilor și despre capcanele scenei.
- Ne întâlnim în contextul unui concurs internațional de dans. Axis Danza, o școală privată – e drept, cu tradiție pe piață de 26 de ani deja – a avut puterea de a organiza o competiție internațională la Udine, un oraș din Italia care nu avea, până la acest moment, o tradiție impresionantă în dans. Ce te-a convins să dai curs invitației de a juriza în competiție?
În primul rând, colaborez de mult timp cu Axis Danza. Intrăm deja în al nouălea an de când avem proiecte împreună. Într-o măsură, pot să spun chiar că am văzut competiția aceasta dezvoltându-se, pentru că am fost în juriu încă de la prima ediție. Consider că este un eveniment organizat incredibil de bine; nivelul crește, cu fiecare an. Și chiar dacă Udine nu era un centru grandios pentru dansul din Italia, acum s-a transformat într-o punte: pentru că se află în nordul Italiei, este în atenția comunității slovene și chiar a Estului Europei. În Italia, cele două zone – nordul și sudul țării – sunt interesate de fenomenul de la Udine. Pentru mine, astfel de competiții sunt întotdeauna o ocazie de a descoperi noi talente. În prezent, dansatorii aproape că nici nu mai merg la audiții – așteaptă să te duci să îi „culegi”.
- În lumea dansului, din acest punct de vedere, s-a schimbat mentalitatea?
Da, este o schimbare interesantă de mentalitate. Pe vremea mea, ca dansator erai nevoit să te prezinți la audiții ca să te faci cunoscut. Acum, copiii și tinerii știu că nu mai sunt nevoiți să facă acest lucru pentru că noi, coregrafii și cei care suntem răspunzători de companii, suntem în căutare de dansatori talentați. Mergem noi către ei, nu mai vin ei către noi.
- Chiar asta faci?
Eu am proiectele mele – am un curs al meu, pe care îl predau la Roma, în cadrul unui program cu perioadă de trei ani de studiu. Sunt invitat sa susțin workshop-uri și călătoresc pentru a crea coregrafii pentru diferite companii din lume. Am observat că, la audiții, dansatorii au început să se prezinte mai rar decât acum ceva vreme, mai ales dacă audiția respectivă nu este pentru o companie de renume. Este interesant cum ne-am transformat în scouteri. Eu colaborez și cu CODARTS – Universitatea de Dans din Rotterdam, și este de datoria mea ca, mai ales în Italia, să caut și să găsesc dansatori talentați. Concursurile de dans le oferă balerinilor șansa de a fi văzuți. Oameni cu poziții de răspundere la Academii celebre din Europa și nu numai acceptă frecvent să vină în jurii și astfel își selectează studenții. Este un fenomen interesant. Și Concursul Internațional de Dans de la Udine, al cărui Director Artistic este Federica Comello, este o ocazie pentru tinerii dansatori. Pentru fiecare dansator, astfel de concursuri sunt importante pentru că fiecare primește observațiile juriului precum și sugestiile pentru îmbunătățirea performanței. Informațiile îi sunt înmânate confidențial, fiecărui concurent. Pentru cei care sunt în competiție, alături de premii, aceste informații sunt importante pentru că îl ajută pe fiecare dansator să devină mai bun. Italia are multe școli de dans, iar competiția este puternică și sunt foarte mulți balerini talentați, mai ales în sud! Dar nu neapărat și foarte mulți profesori talentați! Iar acesta este motivul pentru care tinerii pleacă să studieze peste hotare. De-a lungul timpului, am văzut diferite idei despre ce înseamnă dansul contemporan, în țări diferite. Cred că Slovenia seamănă cu Italia din acest punct de vedere, chiar dacă ei sunt orientați mai mult asupra dansului modern decât asupra celui contemporan. Mie îmi plac foarte mult concursurile la care participă dansatori din mai multe țări, pentru că astfel își pot verifica nivelul, cu adevărat.
- În România, avem dansatori din toată lumea în companiile mari. Însă, poate că atunci când organizăm concusuri de dans suntem mai… naționaliști. Iar acest lucru poate vine de la gândul că sunt foarte puține contracte disponibile în teatre… Este destul de dificil să îți găsești un loc de muncă stabil în peisajul dansului din România. Cu toate acestea, atunci când invităm dansatori din străinătate, îi plătim mai bine decât onorariile cunoscute pentru angajații români. Poate că această meteahnă e rămasă încă din anii comunismului, iar românii – unii – au tendința de a se evalua mai modest decât străinii.
Și în Italia se întâmplă acest lucru la concursuri, în sudul țării. Insulele sunt, din acest punct de vedere, o comunitate în site și pentru că e un efort pentru oamenii de acolo să ajungă la competițiile din nord. Dar eu cred că internaționalizarea competițiilor este importantă pentru dezvoltare. Și România ar putea crește tocmai prin accesibilizarea competițiilor internaționale.
- Totuși și în România salariile din Cultură au crescut recent, așa că premisele sunt bune. În opinia ta, care este principalul motiv care îi face pe profesioniști să continue să danseze?
Asta e o întrebare foarte interesantă…
- Vreau să aflu opinia ta pentru că, din câte am observat, chiar dansatori care termină școli importante de balet din lume întâmpină greutăți atunci când vine momentul să se angajeze pentru că nu sunt multe posturi libere în companiile din lume.
Este adevărat. Educația... formarea mea este americană. Eu m-am născut și am crescut în Italia, dar la 18 ani am plecat de aici pentru că nu aveam mare lucru de făcut în țara mea, la acea vreme. Am locuit la New York timp de 15 ani. Un lucru interesant la americani este tocmai faptul că toți colegii mei acum fac altceva, s-au reprofesionalizat. Cei mai mulți au renunțat la dans, în jurul vârstei de 30-35 de ani, s-au reîntors la școală și au obținut o altă diplomă: drept, medicină. Iar astăzi au cu totul altă ocupație. Pentru mine, acest lucru este de neconceput. Dansul este ceea ce fac, dar nu pentru că nu m-aș pricepe și la altceva, ci pentru că este ceea ce vreau să fac. Pentru mine, dansul este o necesitate. O singură dată am încercat să renunț la dans, pentru că mă săturasem de sistemul italienesc. Mi-am spus că nu mai vreau să am de-a face cu toată birocrația, cu jocuri murdare de culise. Așa că, timp de trei luni am încercat să fac altceva care implica artă, dar nu dans. Și, după un timp, mi s-a părut că nu mai puteam să respir. Pur și simplu am simțit că trebuie să mă reîntorc în sala de dans. Deci, în cazul meu, acest concept american nu se potrivește: ideea că poți face orice altceva, că îți poți schimba viața complet. Mulți oameni continuă cariera în dans devenind coregrafi. Alții – destul de mulți – devin profesori și problema este tocmai faptul că nu au talent pedagogic...
- Dar, în primul moment, care este motivul pentru care un tânăr alege să vină într-o sală de balet? Pare că baletul... dansul, în general, devine acum o lume doar a celor care sunt foarte buni și nu mai este loc și pentru cei care nu ating excelența…
De 15-16 ani, întreaga scenă din Italia s-a schimbat, motivul fiind show-urile de televiziune care promovează talentele. La început, credeam că această schimbare este un lucru pozitiv pentru că aceste emisiuni au făcut ca mulți tineri să vină către școlile de dans. Ca profesor, puteai să lucrezi oriunde, erau foarte multe talente care apăreau pretutindeni. Apoi, ne-am dat seama de un alt aspect: cu cât talentshow-urile câștigau teren, cu atât tinerii erau mai puțin interesați să continue profesia lucrând în teatre și în companii după terminarea studiilor. Cu toții voiau să apară la TV, să devină vedete. Din punctul meu de vedere, e păcat! Iar eu mă lupt cu această mentalitate în fiecare zi, când am studii cu elevii mei. Pot înțelege și dorința lor, într-o măsură. Dar concentrarea activității doar în scopul obținerii notorietății cu ajutorul televiziunii te face să uiți de „meșteșug”. Ca să ai o carieră e nevoie de disciplină, de muncă susținută. Gloria în televiziune, obținută peste noapte, este ceva ce durează – poate – jumătate de an. Și apoi ce e de făcut?! Deci televiziunea este unul dintre motivele pentru care avem atât de mulți tineri care studiază dansul în Italia, deși nu sunt atât de multe companii care să le poată asigura traiul.
- Cum ai început tu să dansezi? Știu că se întâmpla la Roma…
Da.
- Cine te-a condus la prima lecție de balet?
Am început cu dans contemporan. Am studiat balet de la 19 ani, când deja eram la New York.
- Deci bazele dansului, în cazul tău, au fost puse de dansul contemporan?
Da, pentru că atunci când am început să dansez deja aveam 17 ani. Motivul a fost puțin ciudat: mama lucra în universul artistic. Era fotograf, jurnalist, a lucrat cu galerii de artă și apoi a devenit PR. A lucrat mulți ani cu Opera din Roma. Obișnuia să mă aducă la spectacolele de operă și de balet. La un moment dat, când aveam 16-17 ani, i-am spus că mi-ar plăcea foarte mult să fiu critic de specialitate. Critic de dans. Și mama mi-a spus că e posibil, dar că trebuie să stăpânesc foarte bine noțiunile despre care voiam să-mi spun părerea și că trebuie să iau niște cursuri. O cunoștea pe Elisa Piperno, fondatoarea trendului dansului modern în Italia, foarte important coregraf și profesor al acelor timpuri, și m-a trimis la ea. După șase luni de studiu al metodei Graham, m-am dus la mama și i-am spus că m-am răzgândit. „Vrei să renunți la dans?”, m-a întrebat. „Nu, vreau să fiu dansator!”. M-a întrebat dacă glumesc... Aveam, totuși, 17 ani...
- Este aproape imposibil să devii dansator profesionist dacă începi studiile atât de târziu... La vârsta la care alții dansează deja...
I-am spus că asta vreau să fac. Am terminat liceul și i-am spus că vreau să-mi încerc șansa. Am economisit bani să plec la New York – nu i-am cerut ei – și i-am promis că, dacă nu voi avea un contract până la 22 de ani, o să mă întorc la Universitate, în Italia. Timpul a făcut ca, la 20 de ani, să semnez primul meu contract și atunci am spus că dansul este ceea ce vreau să fac, e viața mea. Acest lucru se întâmpla în 1984. M-am întors în Italia în 1996 sau 1997.
