Lumea pierdută de pe strada Moxa
În serile ploioase, timpul își arată chipul bătrân, trecutul si prezentul împletindu-se în marele anotimp cosmic. Istoria mare fraternizează cu cea mică, iar amintirile prind viaţă mai ușor, eliberându-se pentru câteva clipe din prizonieratul fotografiilor înrămate sau al jurnalelor ferecate și împodobite cu dantelăriile florale ale bunicii.
Într-un astfel de moment suspendat, un prieten, la el acasă, îmi pune în faţă un teanc de file îngălbenite de maculator vechi, peste care se așternea un scris de creion. „E jurnalul Miss România 1930 și l-am găsit depus lângă un coșde gunoi de pe strada Moxa”, îmi spune el, cu mândrie voalată, și scoate la vedere și „dovada”, niște fotografii ale protagonistei, Zoica Dona, și ale tatălui acesteia, cunoscutul general din interbelic, Constantin Dona. Am convenit amândoi că întâmplarea nu putea fi măsluită, excluzând ipotezele suprarealiste, descifrarea jurnalului întărind și mai mult senzaţia de autentic.
M-am simţit atras imediat de expresia domnișoarei din fotografii – un chip care, dincolo de inocenţa specifică vârstei, radia optimism, încredere nestrămutată într-un set de valori și în viitor, o anume transparenţă a sentimentelor specifică omului născut liber și pentru a dura ceva prin forţe proprii. Amprenta idealului, atât de prezentă în portretistica antebelică, firescul și graţia, despre care Neagu Djuvara spunea că au dispărut de pe faţa românului după război. Sigur, văzusem, ca toată lumea, multe fotografii de epocă, dar după parcurgerea fragmentului de suflet reprezentat de acest jurnal am realizat că nu pătrunsesem cu adevărat în intimitatea acestei tipologii aproape pierdute, care, pentru mulţi, pare doar imaginea candorii vetuste. „Vreau să fiu fericită” e mesajul ce-l transmite duduia Zoica – şi, privindu-i chipul senin de la senectute, şi el cuprins în jurnal alături de fotografiile din tinereţe, pare că și fusese fericită, în ciuda traversării deșertului solemnităţii căznite, care nu i-a umbrit bucuria din privire sau crezurile, reușind doar s-o înnobileze.
Jurnalul mărturisește despre febra concursurilor de frumuseţe din 1930, „Miss România”, „Miss Europe” și „Miss Univers”, în care a fost angrenată Zoica Dona, despre culisele acestora. E greu de crezut astăzi câtă emulaţie puteau să nască în România Mare aceste competiţii, apărute doar cu un an în urmă, încât centrul Bucureștiului era realmente blocat de năvala mulţimii curioase: „Calea Victoriei, de la «Cercul Militar» până la Teatrul Naţional, pare un ocean agitat”1, notează reporterul „Realităţii Ilustrate”, în timp ce „Universul” relata că „frumosul e magnetic, atrage după el mulţimea ca becul electric fluturii de noapte”2.
Reţeta venea din Statele Unite, unde se crease acest concept după Primul Război Mondial, inspirat, parcă, din povestea Cenușăresei. Cel mai dinamic capitalism al lumii punea la punct această fabrică de zâne populare, după ce, prin intermediul Hollywood-ului, lansase pe piaţă Diva si Vampa, creaturi ale Olimpului, inaccesibile muritorului de rând decât pe marele ecran. Dar până aici a fost străbătut un drum lung, în care au fost depășite mentalităţi cu vechi rădăcini, de-a lungul căruia trupul s-a desprins de sub „tirania” spiritului etern, femeia a făcut pași importanţi spre emancipare, iar moda a încercat și ea să ţină pasul cu schimbările. Să mergem înapoi, deci, până în jovialul La Belle Époque.
Lungul drum pe care îl parcurge corpul feminin până la a ajunge să fie etalat
Pentru a ajunge să fie arătat în cadrul concursurilor de frumuseţe, trupul trebuia mai întâi să se emancipeze și el, după multe secole de „umilinţă”, în care fusese considerat doar un apendice al sufletului nemuritor, dar și o poartă a ispitelor, ce s-a considerat că era mai bine să fie ferecată.
Primii pași înspre fortificarea sa, prin intermediul gimnasticii mai ales, fuseseră făcuţi încă din secolul al XlX-lea. Dar întreprinderea nu era deloc facilă, costumaţia vremii făcând ca efortul fizic să semene mai mult cu o corvoadă, după cum ne putem da seama din mărturia unei practicante: „Costumul de gimnastică se compunea dintr-un pantalon de stofă bleumarin, strâns cu un elastic peste genunchi, și dintr-o bluză din același material, lungă până la pantalon, cu guler garnisit cu șiret alb, care se închidea de sus până jos cu «picuri» [copci]. Ciorapi lungi negri și pantofi de pânză albă completau acest costum, pe cât de decent, pe atât de incomod”3. În plus, acesta era un exerciţiu de voinţă solitar, aproape un moft al lumii bune, care, după acest complicat și fad travaliu, risca să se aleagă cu vigoarea musculară a unui ţapinar sau a unei ţărănci. Deloc atrăgător! Tot pentru evitarea confuziilor între clase, bronzarea trupului era aproape prohibită la nivelul de sus al societăţii, poeţii închinând încă ode tenului diafan – înainte de Primul Război Mondial, dicţionarele franceze făcând referire doar la termenul sculptural.
Apariţia marilor întreceri sportive, mai ales Jocurilor Olimpice, în 1896, e cea care descătușează definitiv spiritul competitiv și, de aici, și tendinţele de modelare a corpului. Acum ești stimulat și recompensat de public, iar prestigiul social al învingătorului devine semnificativ; la fel și tirajele publicaţiilor de profil. Sportul e însă mai mult un apanaj al bărbaţilor, prejudecăţile sau maternităţile încă dese împiedicând femeile să depășească nivelul de prezenţă decorativă pe arene. Prima apariţie a femeii la competiţia olimpică se petrece în 1900, la Paris, unde putea concura doar în probele de golf sau tenis, și posibil și yachting, în cuplu cu un bărbat, sporturi accesibile doar aristocratelor.
Continuarea pe historia.ro
