Marius Bizău a intrat pe ușa din față, cu fruntea sus și zâmbetul pe buze, în cel mai răvnit loc de pe Pământ, Hollywood. „E o frază foarte interesantă în America care zice: Nu contează ce îți oferă Hollywoodul, ci ceea ce îi oferi tu Hollywoodului”, ne spune actorul.
Iar Marius Bizău, se pare, are ce oferi Hollywoodului. Altfel Hollywoodul nu l-ar fi chemat la el, alegăndu-l dintre sutele de mii de aspiranți de pe tot globul care bat în fiecare an la porțile lui capricioase. De ce s-au deschis ele fix pentru Marius? Ei bine, acest clujean, crescut în Timișoara știa formula magica:„E mai bine să te pregăteşti pentru Cupa lumii şi pe parcursul ăsta să câştigi un Champions League. Decât să te gândești la Cupa locală şi să câştigi o îngheţată maxim” E principiul care i-a luminat calea spre stele, chiar dacă, la început, stelele n-au fost foarte prietenoase cu el.
Marius Bizău a fost unul dintre acei zeci de mii de copii romani care au trecut prin chinul despărțirii de mamă: ea a plecat cand el era mic, lasându-l, împreuna cu sora mai mică, în grija unor rude. Când mama i-a luat în sfârșit în Italia, Marius avea 15 ani si o traumă care l-a lasat fară cuvinte multă vreme.„A fost pur şi simplu şocant pentru mine să mă mut într-o altă ţară, la vârsta aia, cu toţi prietenii în România, familia, neamurile. Şi am rămas mut vreo trei ani de zile până am început să vorbesc limba italiană. La fiecare sfârşit de an, profesorii îţi făceau un fel de listă, listă psihologică. Un profil. Fiecare elev avea un profil. Şi pe profilul meu era tot timpul scris disciplinat, dar mut, închis, rezervat. Tot timpul mă simţeam străin” A suferit multă vreme din cauza acestui complex, cu atât mai mult cu cât unii aveau grijă sa-i aducă din când în când aminte cine e. Cum a fost de exemplu profesoara de italiană din liceu.„La un moment dat a zis: Dacă nu îţi convine în ţara noastră, întoarce-te în ţara ta.”
Atât de tare l-au zguduit aceste vorbe, încât brusc mintea lui s-a trezit: sa ma duc înapoi? Nu! Voi rămâne exact aici și va voi demonstra de ce sunt în stare, și-a promis. Și a început să studieze italiana cu atâta îndârjire, încât, la un moment dat, nu mai putea fi deosebit de un vorbitor nativ. Și atunci, stelele i-au dat primul semn. În ultimul an de liceu, s-a înscris la un curs de teatru, descoperind curând ca are un talent real. „Am început cu un autor român: cu Ionescu, „Cântăreaţa cheală”. A fost primul spectacol pe care l-am pus pe scenă. Pentru că la un moment dat prin personajele pe care le interpretam, mă simțeam autorizat să exist. Adică nu eram eu, era personajul. Dar eram şi eu care trăiam prin personaj.”
Așa a descoperit băiatul timorat care nu scotea o vorbă că voia să fie actor. Și s-a trezit că-și încearcă norocul la cea mai prestigioasă școală de teatru din Italia: Academia Naţională Silvio d’Amico din Roma. Locul în care s-au format actori uriași ca Vittorio Gassmann sau Nino Manfredi. Doar că mama lui se împotrivea aprig acestui plan, iar concurența la facultate era acerba.„Era o selecție incredibilă, 900 de persoane în fiecare an încearcă să intre în Academie, intră doar 20 de persoane. Am zis bun, ori acum ori niciodată. Bam, am intrat pe scenă şi am făcut audiţia. Admis! Am zis uau, ce fain, acum mă duc şi-i spun la maică-mea, să vezi ce războaie în casă! S-au stins toate lumânările din biserică pe care maică-mea le-a aprins ca să nu mă ia la Academie s-au stins toate” El, străinul, reușise să impresioneze greii teatrului pe limba lor! Și apoi a început caruselul: așteptare, nesiguranța, roluri, turnee, emoții, căutări, probe, deznădejde.„Am avut o pauză de 2 ani de zile. În care nu-mi ieşea niciun rol. Era incredibil. Şi aia a fost o perioadă foarte dificilă. Lucram dimineaţa la un local, seara la alt local. Ca barman şi ospătar. Mă întorceam acasă pe la vreo ora 3 noaptea şi încă mă puneam să învăţ, să văd seriale, să îmi studiez colegii, actorii cei mai tari, americani, englezi, italieni. Mai erau zile în care mă opream şi ziceam ce naibii fac, de ce am ales strada asta, dar durau vreo 5 minute, 10 minute, nu mai mult, momentele astea. După aia din nou mă pregăteam şi ziceam ăsta este parcursul meu. Trebuie să învăţ ceva din chestia asta.”
Dar nu atât dificultățile îl descumpăneau, cat faptul că nu reușea să scape de eticheta "străinului". Îl apăsa atât de tare, încât a ajuns să-și schimbe numele și locul nașterii în CV. Și totuși aerul lui de estic și o remarcabilă abilitate de a imita accente în limbi diferite i-au adus primele roluri. A fost pe rând mafiot rus, criminal sârb, economist ucrainean. L-a jucat chiar pe Valeri Borzov, celebrul sportiv rus, într-un serial despre o vedetă a atletismului italian.„Acolo a trebuit să alerg chiar foarte mult, a fost nasol de tot, era obositor, incredibil, aveam crampe, toţi aveam crampe. Eram actori, îţi dai seama, nu eram sportivi. Şi pe lângă noi erau nişte sportivi. Şi la un moment dat când trebuia să începem filmările, asistentul de la regie le zicea la ceilalţi, la toată lumea "actorii 100% tre să alerge, sportivii la 80%" povesteșye cu amuzament Marius.
Uneori se înfuria, sătul sa tot fie tot mafiotul, infractorul străin. Imigrantul. Românul. Știa ca poate mult mai mult, și era frustrat de tipare. Până într-o zi, când a înțeles că poate întoarce aceasta furie în favoarea lui. Și ca "străinul" din el ar putea fi chiar biletul de intrare în cinematografia mare.„În momentul în care am acceptat chestia asta, au început să se deschidă uşile oriunde, au început să vină roluri, toate de străini, dar am avut posibilitatea să lucrez.”Și pas cu pas, rol cu rol, s-a apropiat de superstarurile italiei, ajungând sa le dea replica.
„Am avut norocul şi onoarea să lucrez cu Giancarlo Gianini, un actor incredibil, James Bond, Whatever movie, name it, el l-a făcut. Pentru mine de fiecare dată când stau pe un set, e o vacanţă. Că pe mine lumea mă întreabă numa la lucru te gândeşti sau vorbeşti numa de lucru. După mine nu vorbesc de lucru, că pentru mine nu-i lucru, e viaţa mea.” Îndrăgostit de meserie, talentat, pasionat, ambițios, după zece ani de muncă, Marius Bizău a reușit sa facă într-o zi pasul decisiv spre acea parte din scenariu la care tânjea:„Deci acum câţiva ani eram tot timpul ăla care nu e vina mea, n-am fost eu, n-am omorât eu pe ăla, cu accent de est-europa, acum am început să fiu pre partea cealaltă, unde ai fost în noaptea aia? Deci am devenit poliţaiul”. Zece ani i-au trebuit ca sa șteargă ștampila de "actor est european" care-i fusese pusă.
Azi e un "star italian" în toată regula, fiind distribuit în cele mai tari seriale de televiziune RAI, în cele mai bune filme si în cele mai apreciate spectacole de teatru. În roluri, jonglează cu 3-4 limbi, e respectat și vânat de regizori si e greu sa-l prinzi intre o filmare și o audiție pentru o producție nouă. A trecut de la televiziunea RAI, la Netflix și, într-o buna zi, a făcut firesc saltul cel mare, pe platourile de la Hollywood, unde a primit roluri atât de diferite încât ar face invidios orice actor la început de drum.E ba vânător de zombi, ba Ioan Botezătorul, în povestea biblică a lui Iisus, ba polițist american, ba nepotul unui Papă din secolul al XV-lea. „Am lucrat pe un set cu Paul Haggis, William Niesen, Adrian Brody, James Franco. Anul trecut în timp ce filmam un film american, unde eram un şerif texan, după aia pe un alt set eram englez, pentru că în Medici. Masters of Florence se vorbea în British” În saga familiei Medici, devenea oficial coleg de scenă cu Sean Bean și Richard Madden, vedetele din serialul Game of Thrones. Interviurile și pictorialele au început să curgă, la fel și audițiile pentru roluri din ce în ce mai provocatoare. La toate, Marius Bizău s-a dus în joacă, fără să reflecteze prea mult. Cu dezinvoltura celui care știe că n-are nimic de pierdut.
„Dacă nu greşeşti, nu găseşti soluţia. Regula este să greşeşti cât mai mult. Îmi dau seama că am luat decizia când deja m-am aruncat. Deci ca şi cum când te arunci în apă, eşti în aer încă, n-ai ajuns încă în apă şi zici m-am aruncat acum, trebuie să mă duc. Too late to go back.” La fel a sărit și când a ajuns pe cea mai faimoasă scenă la care ar putea visa un actor: Teatrul Național din Londra. „Și m-au luat pentru un spectacol, spectacol la teatru, intitulat "The battle of the som. First World War". M-am trezit în pub în teatru după spectacol şi mă uitam aşa şi văd Benedict Cumberbatch, Jeremy Irons”.
A fost și noroc, spune, dar mai ales a fost acel moment în care a decis să nu mai despice firul în patru, sa nu mai aibă frustrări și să dea frâu liber șansei și mai ales, imaginației. Azi se poarta cu dezinvoltura unui actor consacrat, reușind sa-și impună ideile proprii in fața regizorilor. De exemplu, o dată, pentru un rol, s-a gândit că ar fi perfect dacă personajul lui ar avea un câine. Care însă nu apărea în scenariu.„Am furat câinele lu maică-mea şi l-am dus direct pe set. Şi ăştia au văzut câinele şi au zis: vai dar ce faci cu câinele pe set, ne trebuie permis, tre să vorbim cu unul, cu altul. În timp ce ăştia vorbeau despre chestia asta, a trecut regizorul şi a zis nu, nu, câinele e perfect, rămâne, organizaţi-vă cu documentele. Un pudel mai caraghios, l-am lăsat şi mai murdar. Maică-mea când m-o văzut că ies cu câinele zice "Unde mergi cu câinele?" I-am spus : mă duc la plimbare, mă întorc. Şi până la urmă "Păi unde ai fost cu câinele 7 ore? Unde naibii aţi fost?" Nu și-ar permite să meargă azi pe mâna lui dacă n-ar ști că a construit totul cu migală, acceptând inclusiv roluri care poate păreau neimportante, dar care s-au dovedit a fi ca niște semințe pe care le-a însămânțat în așteptarea marii recolte.
După două decenii de muncă, Marius Bizău e azi un om împăcat cu el și cu rădăcinile lui, pentru că a înțeles ca exact această țară l-a făcut special și interesant în breaslă. Știe cum sa-și gestioneze faima, cum sa abordeze rolurile, cum sa-și croiască drumul spre locul pe care simte ca îl poate ocupa. Are țeluri clare și ambiții mari. Și e convins ca, acum, cu tot ce a învățat, descoperit, depășit, reușit, e doar o chestiune de timp pana va găsit calea spre visul suprem. „Obiectivul meu la 40 de ani este The Oscars Night! Și voi ajunge acolo! Deci în 5 ani! Imposibil, posibil, poate ajung, poate n-ajung. Între timp lucrez pentru obiectivul ăla. Prea târziu să day înapoi”
