„În anul 1914, la începutul Primului Război Mondial, o imagine prezentată în cadrul unei expoziţii de la Academia Regală i-a atras atenţia lui Sigmund Freud.
Era o imagine surprinsă pe stradă. Doi poliţişti opriseră traficul. Printre trăsurile care umpluseră strada, puteau fi văzute două siluete. O dădacă şi copilul de care avea grijă. Copilul era îmbrăcat în haine scumpe, confortabile. Dădaca îi căra jucăriile. Imaginea spunea: totul trebuie să se oprească pentru ca micuţul să poată trece. Era intitulată: Maiestatea Sa Copilul.
La acea vreme, Freud scria una dintre cele mai importante lucrări ale sale: Despre Narcisism. Explora dragostea de sine cu care se nasc toţi oamenii. Narcisismul este o formă necesară de dragoste, spunea Freud, pentru că oamenii se nasc prea devreme.
O teorie din biologia evoluţionară relevă faptul că oamenii se nasc cu mult înainte de a fi capabili să aibă grijă singuri de ei. Câinii, maimuţele sau delfinii, de exemplu, nu se confruntă cu astfel de dificultăţi şi devin independenţi relativ repede.
În timpul copilăriei, oamenii au nevoie de servitudinea părinţilor nu câteva săptămâni sau luni, ci ani întregi. Majestatea Sa Copilul.
În consecinţă, narcisismul este prima formă de dragoste pe care o cunoaştem şi pentru noi, oamenii, această dragoste face minuni. Când ţi-e sete, ţipi. Ca prin minune, cineva îţi aduce lapte dulce. Când experimentezi disconfort, ţipi. Frigul şi umiditatea dispar. Vrei să dormi, ţipi. Aşternuturile călduroase te aşteaptă.
Oamenii de ştiinţă au demonstrat că toţi copiii se nasc cu instinctul că lumea trebuie să fie la cheremul lor. După numai 15 ore de la naştere, copiii pot distinge vocea mamei şi o preferă în locul vocii persoanelor străine. La fel se întâmplă şi cu mirosul şi faţa mamei. Alte experimente demonstrează că majoritatea copiilor se calmează la auzul propriilor voci şi devin agitaţi în momentul în care aud ţipetele altor copii. (...)
Un copil trebuie să ştie că e iubit pentru că numai în acest mod poate învăţa „afacerea riscantă” de a iubi la rândul lui. Această dragoste aduce încrederea în sine, curajul şi sentimentul de siguranţă.
Natura narcisismului a fost explorată şi în lumea antică. Mitul lui Narcis, de exemplu, spune povestea unui tânăr frumos a cărui problemă nu era că se iubea prea mult, ci că nu se putea iubi. Narcis îşi vede reflexia în apă şi devine vrăjit de ea. Când se apropie prea mult de această imagine, ea dispare.
Şi Aristotel a preluat această temă şi a explicat că dragostea de sine este vitală pentru intimitate. Dacă nu poţi fi propriul tău prieten, cum te vei putea împrieteni cu altcineva? (…)
Un raport al Fundaţiei Joseph Rowntree a arătat că o părere proastă despre sine este un factor important de risc în cazul sinuciderilor, depresiilor, a sarcinilor nedorite din timpul adolescenţei.
Căutarea trupului perfect repetă destinul lui Narcis, care era absorbit de propria imagine. Un astfel de individ nu poate vedea sufletul unei alte persoane pentru că nu şi-a văzut niciodată propriul suflet.
Povestea lui Narcis pare doar că se termină prost. Tânărul realizează că imaginea din apă este chiar el. Şi mai realizează că nu poate renunţa la această imagine. Singura scăpare este moartea. Dar în locul în care trupul lui Narcis se risipeşte, apare o floare, o narcisă galbenă.
Mitul sugerează faptul că narcisismul infantil trebuie să se îngroape în pământul propriei fiinţe şi să ne hrănească la fel cum pământul a hrănit narcisa. Asta se poate întâmpla numai dacă un copil are un părinte bun. Cei care au grijă de copil se supun, la o primă vedere, Majestăţii Sale Copilul, dar numai pentru a birui iluzia.
Asumarea riscului de a-i iubi pe cei din jurul tău este un pas crucial, depăşit probabil numai de riscul de a-i lăsa pe alţii să te iubească. Per total, merită efortul.”
