Dintre actele care au marcat lupta pentru existenţă a satului sovietic la nivelul anului 1930, trei au fost mai importante: 1) directiva ŢK VKP(b) privind ritmul colectivizării şi acordarea ajutorului construirii colhozurilor,din 5 ianuarie, care fixează ca termen de finalizare a procesului de colectivizare primăvara anului 1931, organizaţiile de partid şi cele sovietice locale fiind orientate spre colectivizarea forţată şi exproprierea abuzivă a ţăranilor; 2) propunerea lui G.G. Iagoda de elaborare a măsurilor de aplicare a politicii de lichidare a „clasei kulacilor” prin extinderea „la limită” a reţelei lagărelor de concentrare şi crearea unor lagăre noi în URSS; 3) directiva Politburo ŢK VKP(b) privind măsurile de lichidare a gospodăriilor kulacilor în raioanele cu colectivizare în masă, din 30 ianuarie.
Rapoartele diplomaţiei de la Bucureşti pe tema foametei artificiale, reportajele şi analizele tematice din publicaţiile internaţionale monitorizate, toate facilitau schiţarea unei imagini pertinente asupra realităţilor din stânga Nistrului, confirmând situaţia dramatică a ţăranilor din URSS.
„Ţinuturi întregi din interiorul Rusiei se află deja azi sub semnul foametei”
În context, comunicarea Legaţiei României la Varşovia nr. 804/30 din 1 martie 1930 tratează cele două probleme de actualitate, exterminarea ţăranilor şi colectivizarea forţată: „Guvernul sovietic execută această lichidare cu o lipsă de scrupule nemaipomenită şi şefii regimului declară în public că, în sfârşit, a sosit momentul aşteptat, când Partidul Comunist se simte destul de tare pentru ca – după lichidarea comerţului privat – să înlăture şi ultimul obstacol ce se opunea până în prezent comunizării în întregime a vieţii maselor. Autorităţile sovietice nu ezită de a aplica violenţa şi de a comite orice nedreptăţi, luând ţăranilor mai bogaţi toată averea lor mobilă şi imobilă şi deportând pe proprietarii ruinaţi în provinciile din Nord, întemniţîndu-i sau împuşcându-i. Lichidarea clasei kulacilor este Cruciada comunismului la sate, pentru a întemeia pe ruinele proprietăţii private mari economii colective sau de stat. […] Colectivizarea vitelor şi cailor a îndemnat ţărănimea să taie vitele şi să vândă carnea pe preţuri de nimic, să pună foc grajdurilor de cai colective, să-şi omoare caii lor proprii etc.”.
Raportul misiunii elene la Moscova din 1 ianuarie 1931 constată eşecul „reformelor” staliniste: „S-a dovedit pe deplin că faimosul program economic de 5 ani pentru refacere, a cărui punere în aplicare a fost atât de trâmbiţată, a avut o înfrângere adâncă. Singurele roade ce a dat sunt sărăcia îngrozitoare şi deznădejdea. Nu ar fi o exagerare dacă s-ar spune că o foamete îngrozitoare ameninţă regiuni întregi de la ţară”.
Evaluarea este confirmată de raportul Legaţiei României la Haga nr. 113/9 din 27 ianuarie 1931: „situaţiunea agricolă din URSS este astăzi disperată în urma spolierii desăvârşite a ţăranilor, efectuată de către autorităţile sovietice timp de mai multe luni cu o aşa barbarie, încât ţinuturi întregi din interiorul Rusiei se află deja azi sub semnul foametei. Situaţiunea se complică încă, după cum arată raportul agentului firmei cerealiste, prin faptul că aglomerarea produselor ruseşti pe târgul mondial (silozurile uriaşe din Rotterdam şi Liverpool gem de cereale ruseşti) a atras după sine o aşa scădere vertiginoasă a preţurilor, încât însăşi prevederile financiare ale guvernului sovietic, pe care Stalin întemeiase executarea tranşei actuale a planului de 5 ani, au fost înşelate”.
„Sovietele, pentru a arunca praf în ochii vizitatorilor străini, au organizat o viaţă de belşug în hotelul principal din Odesa...”
La 20 ianuarie 1931, ministrul plenipotenţiar român la Roma raportează opinia lui Pontus Artti, şef al misiunii Finlandei la Moscova: „în cei 4 ani cât a stat în Rusia, a avut prilejul să viziteze diferite regiuni şi că mizeria şi lipsa de produse necesare pentru traiul zilnic sunt atât de cunoscute, încât nimeni nu călătoreşte fără mari cantităţi de provizii, în oraşe însemnate ca Kiev şi Kazan, în afară de adăpost, este cu neputinţă a găsi în hoteluri mâncare sau lucrurile cele mai elementare. Sovietele, pentru a arunca praf în ochii vizitatorilor străini, au organizat o viaţă de belşug în hotelul principal din Odesa, cât timp a durat acolo o conferinţă internaţională de căi ferate, dar această înscenare a încetat cu închiderea congresului şi plecarea oaspeţilor, mai mult sau mai puţin încrezători”.
Într-un raport al misiunii elene la Moscova din 6 februarie 1931 se arată că „Mijloacele băneşti cu care s-au cumpărat tractoarele, în scopul de a se ajunge la înfăptuirea programului agricol, sleiseră cu desăvârşire ţărănimea, după ce, mai întâi, au fost nimiciţi 6 milioane de ţărani bogaţi (kulaki) şi au adus într-o stare de plâns celelalte mase de agricultori, care, spre a nu fi consideraţi kulaki, au fost siliţi să-şi taie vitele lor. Numărul prea mare de tractoare, ajunse într-o stare că nu mai puteau fi întrebuinţate, pentru plata cărora guvernul sovietic a făcut export de cereale, a fost cea dintâi pricină care a dat naştere la faimosul dumpingdin partea Sovietelor, care nu numai că a avut mare înrâurire pe piaţa mondială, dar a adus şi o foamete adânc simţită în întreaga Rusie, deoarece alimentele şi celelalte articole de primă necesitate au fost cu totul isprăvite”.
Continuarea pe historia.ro
