Pamela Harriman, noră aristocrată și confidentă a lui Winston Churchill, este considerată „cea mai mare curtezană a epocii sale”, potrivit BBC. La zeci de ani de la moartea sa, ea încă divizează opiniile - a fost doar o curtezană controversată sau o maestră a puterii?
Puteți să-i spuneți după cele șase nume ale sale: Pamela Beryl Digby Churchill Hayward Harriman - o aristocrată britanică care a sfârșit prin a deveni un om de putere la Washington și ambasadorul SUA în Franța, atingând multe vieți celebre din politica și cultura secolului XX. Când avea doar 20 de ani, socrul ei, Winston Churchill, a angajat-o ca fiind „cea mai devotată și implicată armă secretă a sa” (după cum se spune într-o nouă biografie), iar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a dat de băut, a cinat și a sedus americani importanți, câștigându-i pentru cauza britanică împotriva naziștilor. Ulterior, impactul ei s-a extins și mai mult, interacționând cu personalități publice precum familia Kennedy, Bill Clinton, Nelson Mandela și Truman Capote - care a satirizat-o în ficțiunea sa, alături de celelalte „lebede” ale sale.
Au trecut mai bine de 27 de ani de când Pamela Harriman a suferit o hemoragie cerebrală fatală în timp ce înota în piscina hotelului Ritz din Paris, dar ea rămâne un personaj care stârnește controverse, după cum reiese din reacțiile diverse la noua biografie a Soniei Purnell, Kingmaker: Pamela Harriman's Astonishing Life of Power, Seduction, and Intrigue. Pentru unii, cartea se citește ca o apreciere a unei vieți influente trăite cu îndrăzneală, viclenie și ambiție în Marea Britanie, în alte părți ale Europei și în SUA. Alții consideră că este o laudă nejustificată la adresa unei femei care s-a folosit de sex pentru a se promova și al cărei impact politic, spun ei, este supraestimat.
Născută în 1920 de un baron fără bani și crescută pentru „a se căsători cu succes”, Pamela nu a reușit să găsească un soț în timpul primului ei „sezon” londonez, în 1938. Nancy Mitford, cea mai tăioasă dintre faimoasele surori Mitford, a descris-o pe adolescenta Pam ca fiind o „micuță roșcată și zglobie”. În anul următor, Randolph Churchill, singurul fiu al celebrului Winston, a sunat-o pentru a-i cere o întâlnire. Convins că va fi ucis în războiul care tocmai fusese declarat, Randolph era nerăbdător să aibă un fiu. La cină cu Pamela, el a trecut rapid la subiect. Purnell scrie: „Nu o iubea... dar părea destul de sănătoasă pentru a-i purta copilul”. Pamela, dornică să scape de o viață plictisitoare alături de părinții ei în Dorset, a acceptat oferta.
(Pamela Digby plecând la biserica St John, Westminster, Londra, după nunta cu Randolph Churchill. Sursă foto: Getty Images)
Pariul ei a dat roade, deși nu în fericirea conjugală. Randolph, un bețiv și un scandalagiu, a tratat-o cu dispreț înainte și după ce l-a născut pe Winston. Dar odată ce socrul ei a devenit prim-ministru în mai 1940, Pamela a aterizat în camera în care se întâmpla totul. „Nimeni nu a avut vreodată șansa de a vedea politica atât de mult din interior cum am făcut-o eu”, a spus ea mai târziu.
La acea vreme, Marea Britanie era singură împotriva mașinii de război naziste, iar Churchill avea nevoie urgentă de ajutor transatlantic, care nu a venit imediat. După căderea Parisului, sondajele au arătat că electoratul american era și mai puțin dornic decât înainte să se alăture cauzei aliate.
„Pamela a fost un atu extraordinar pentru Churchill, având în vedere importanța informațiilor în timp de război” - Frank Costigliola
Pamela cunoștea miza. „Dacă și când America intra în război, atunci războiul ar fi fost sigur. Atâta timp cât ei nu erau în război, situația era precară”, și-a amintit ea mai târziu. Churchill își iubea nora veselă. El a negociat ca un portret fermecător al Pamelei cu fiul ei mic (realizat de Cecil Beaton, fotograful preferat al familiei regale) să apară pe coperta revistei Life, pe atunci cea mai răspândită revistă din SUA. De asemenea, l-a rugat pe aliatul său Lord Beaverbrook să îi finanțeze o garderobă nouă. Ea l-a flatat pe primul trimis pe care Roosevelt l-a trimis în Marea Britanie, Harry Hopkins, care a găsit-o „delicioasă”. Iar când bogatul Averell Harriman a venit la Londra în martie 1941 pentru a administra programul de ajutor, colacul de salvare de care Churchill avea atât de mare nevoie, Pamela a ținut să îl cunoască.
După ce Pamela, pe atunci în vârstă de 21 de ani, a început o relație cu Harriman, căsătorit, în vârstă de 49 de ani, prim-ministrul, dornic să afle ce spunea și ce făcea Harriman, o informa pe Pamela în timpul unor jocuri de cărți nocturne. Criticând Kingmaker pentru The Times, Roger Lewis respinge ideea că Pamela i-a furnizat socrului său informații vitale și o descrie drept „o obsedată sexuală mercenară”.
Frank Costigliola, profesor de istorie la Universitatea din Connecticut și autor al cărții Roosevelt's Lost Alliances: How Personal Politics Helped Start the Cold War, spune pentru BBC: „Pamela a fost un atu extraordinar pentru Churchill, dată fiind importanța informațiilor în timp de război. A gândi altfel înseamnă a fi ignorant față de istorie și miroase a misoginism”.
Purnell nu contestă exploatările sexuale ale lui Harriman, amintind în Kingmaker cum a devenit cunoscută drept „cea mai mare curtezană a epocii sale”. Jurnalistul Harrison Salisbury își amintea că, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în Londra, „sexul plutea în aer ca o ceață”. Așadar, Pamela nu era neobișnuită în ceea ce privește sexul cu un nou partener, deși, probabil, era o excepție în ceea ce privește frecvența cu care se întâmpla acest lucru. Lista (parțială) a iubiților ei îi include pe Edward R Murrow, prezentatorul CBS („This is London”), generalul maior Fred Anderson, comandantul forței americane de bombardament, colonelul Jock Whitney, ofițer de informații în cadrul OSS, și șeful lui Murrow de la CBS, Bill Paley, care făcea parte din personalul generalului Dwight D Eisenhower.
Ce informații i-a transmis Pamela lui Churchill - sau ce i-a cerut el să le spună americanilor puternici cu care era apropiată - rămâne necunoscut, dar, scrie Purnell: „Discuțiile ei din pat ajungeau la urechile liderilor și influențau politica la nivel înalt pe ambele maluri ale Atlanticului”. În recenzia sa, Lewis califică această afirmație drept „hiperbolă”, deși este de remarcat faptul că, atunci când Randolph Churchill a aflat în cele din urmă de adulterul soției sale cu Harriman, el și-a mustrat părinții pentru complicitatea lor.
Visul american
Divorțată după război, Pamela s-a mutat la Paris și a devenit parte a unui grup cosmopolit, având relații cu o serie de bărbați bogați, inclusiv prințul Aly Khan, Gianni Agnelli și Élie de Rothschild. Acești amanți i-au finanțat stilul de viață luxos, dar niciunul nu i-a pus un inel pe deget. Apropiindu-se de 40 de ani, l-a convins pe Leland Hayward, un producător de succes de pe Broadway și de la Hollywood, să o părăsească pe fermecătoarea sa soție Nancy - poreclită „Slim” - pentru ea.
Atât Pamela Hayward, cum i se spunea pe atunci, cât și Lady Slim Keith - acum căsătorită cu bancherul și aristocratul britanic Kenneth Keith - se numărau printre „cercul intercontinental de lebede” descris pentru prima dată de scriitorul Truman Capote într-un număr din octombrie 1959 al Harper's Bazaar. Foarte bogate, foarte frumoase și foarte elegante, aceste doamne din societate îl iubeau pe Capote și se bazau pe el ca escortă și confident - până când acesta a făcut publice secretele lor.
Laurence Leamer, autor al cărții Capote's Women: A True Story of Love, Betrayal and a Swan Song for an Era (O poveste adevărată de dragoste, trădare și un cântec de lebădă pentru o epocă), pe care se bazează serialul TV FX Feud: Capote vs the Swans, o numește pe Pamela „o lebădă neagră”, în parte pentru că era o figură suspectă în lumea ei. „Știa că putea fi nerușinată, pentru a obține și a păstra un bărbat”, spune Leamer pentru BBC. „Dar era, de asemenea, interesantă, fermecătoare și s-a dovedit a fi o soție grozavă”.
Cariera și sănătatea lui Hayward au scăzut vertiginos în deceniul care a urmat căsătoriei sale cu Pamela, dar ea i-a rămas loială. Chiar și Brooke Hayward, fiica vitregă a Pamelei, care, în cartea sa de memorii Haywire, un bestseller, a acuzat-o pe Pamela că a fugit cu niște bijuterii de familie (împreună cu alte delicte), a recunoscut acest lucru. „Pamela avea un mare dar: îi înțelegea pe bărbații pe care îi iubea. Acolo începea și se termina ea; era singura viață pe care o avea”, a scris Hayward.
După moartea lui Leland, în primăvara anului 1971, Lally Weymouth, vecina jurnalistă a Pamelei, a văzut că aceasta era „nefericită”. Mama ei, Katharine Graham, editor la Washington Post, dădea o petrecere, iar Weymouth a îndemnat-o pe Pamela să participe în locul ei. Acolo, Pamela s-a întâlnit din nou cu Averell Harriman. Acesta rămăsese văduv cu un an înainte, iar cei doi foști iubiți și-au reluat imediat relația, căsătorindu-se câteva luni mai târziu. „A devenit folclor la Washington faptul că Pamela a făcut lobby pentru invitație ca un truc pentru a-l întâlni pe Averell”, scrie Purnell. „ Ca de obicei, zvonurile despre Pamela erau suficient de obscene pentru ca mulți să nu-și facă griji dacă erau adevărate.”
Pamela a devenit ambasadorul SUA în Franța
Noua doamnă Harriman a suferit un fel de umilință atunci când povestirea lui Capote La Côte Basque 1965 a apărut în revista Esquire în 1975, având-o în centru pe nemiloasa Lady Ina Coolbirth - o figură compozită, ale cărei elemente semănau cu Harriman. Dar, în ultimele două decenii ale vieții sale, Pamela a devenit un personaj puternic la Washington. Sprijinită de milioanele Harriman, ea a început să finanțeze și să susțină candidații Partidului Democrat după ce republicanul Ronald Reagan a câștigat detașat alegerile prezidențiale din 1980. Printre favoriții ei: doi viitori președinți, Joe Biden, pe atunci senator de Delaware, și Bill Clinton, pe atunci guvernator de Arkansas.
Acest al treilea act robust a culminat cu numirea sa ca ambasador în Franța de către un Clinton recunoscător. Deși a fost o soție credincioasă și atentă pentru bătrânul Harriman, Pamela a fost încă etichetată de Ben Bradlee, editorul de lungă durată al Washington Post, ca fiind o persoană a cărei politică era „între picioare”, scrie Purnell în cartea sa. Thomas Mallon, romancier istoric și eseist, care a scris o recenzie despre Kingmaker pentru The Washington Post, a scris că această carte „nu a făcut față morții specifice din interiorul unui subiect aparent atât de vital, un subiect a cărui natură mecanică și fără remușcări o face, chiar și la această distanță, mai mult respingătoare decât fascinantă”.
Purnell consideră că modul în care cartea sa a fost primită, uneori ostil, a însemnat că ea a trăit „o mică parte din ceea ce a trăit Pamela”, a declarat ea pentru BBC. Iar după ce i-a citit documentele și scrisorile, păstrate acum la Biblioteca Congresului, Purnell a ajuns să își îndrăgească din ce în ce mai mult subiectul.
Poate că viața Pamelei este un fel de test Rorschach. Cum vi se pare dublul standard de durată? După cum subliniază Leamer: „Este încă adevărat: dacă te culci cu mulți oameni și ești femeie, ești o „curvă”, dar dacă ești bărbat, ești un „armăsar””. Și în ce termeni ar trebui să judeci o femeie din altă epocă? În mod clar, Pamela a fost atrasă de putere de la o vârstă fragedă și, cu o educație precară, nu prea a avut ocazia să o obțină pe cont propriu.
Autoevaluarea Pamelei este revelatoare. Vorbind cu Michael Gross în New York Magazine în 1992, și citată ulterior în New York Times, ea a spus: „Practic, sunt o fată de culise. Întotdeauna am spus asta și întotdeauna am crezut-o. Prefer să împing și să forțez alte persoane. Nu prea îmi place să fiu eu însămi pusă în valoare. Am fost foarte fericită să fiu soția celor doi soți pe care i-am iubit.”
