26 mai 1952, dimineaţa. Şedinţă tensionată de Birou Politic al Partidului Muncitoresc Român (PMR). Vorbeşte Alexandru Moghioroş (născut Mogyorós Sándor): „Tovarăşul Vasile Luca (n.r. – născut László Luka, fost ministru de Finanţe până în martie) nu numai că a fost de la început împotriva reformei băneşti, dar a căutat să lovească şi să zădărnicească înfăptuirea ei“. Gheorghiu-Dej: „Aţi băgat un cuţit în spatele reformei băneşti!“. Gheorghe Apostol: „Aşa de dragă ţi-a fost reforma că în ziua pregătirii ei ai fost la vânătoare!“.
Tensiunea e la cote maxime. Se cere demiterea lui Vasile Luca din toate funcţiile care-i mai rămăseseră: vicepremier, membru al Comitetului Central (CC) şi al Biroului Organizatoric. Copleşit de situaţie, conştient poate de ce s-a abătut asupra lui, Luca îşi pune mâinile pe piept şi-şi pierde cunoştinţa, arată istoricul Robert Levy în volumul „Gloria şi decăderea Anei Pauker“. Leşină.
Ce se întâmplase? Şedinţele plenare din 26-27 mai nu erau, de fapt, decât finalul unui plan amplu de eliminare a celor care vor fi numiţi „deviaţionişti de dreapta“: Ana Pauker (născută Hanna Rabinsohn), Vasile Luca şi Teohari Georgescu. Cei trei vor fi scoşi din partid şi anchetaţi mai mulţi ani, însă secuiul Luca, acuzatul principal, nu va mai apuca să vadă lumina zilei în libertate. „Cazul Vasile Luca“ este rotiţa care va învârti acest malaxor de partid coordonat fără scrupule de secretarul general al PMR, Gheorghe Gheorghiu-Dej. Finalul: din lozinca „Ana, Luca, Teo, Dej bagă spaima în burgheji“ se păstra doar rima.
Vasile Luca, în urma discuţiilor, când mai mult se concentrase asupra lui focul, a avut ieşirea aceea, a simulat un atac de cord. Al dracului simulant! I s-a făcut rău. [...] Şi a aruncat aşa o ameninţare că, pentru că sunt ungur, sau aşa ceva. Gheorghe Gheorghiu-Dej, în şedinţa BP al CC al PMR din 29 noiembrie 1961
GENERALUL RĂDESCU ÎI ZICE LUI LUCA DE NEAM
Motivul principal: „grupul moscovit“, cum avea să fie numită umbrela sub care stăteau cei trei, reprezenta contraponderea autorităţii lui Dej în partid. Istoria va consemna această „epurare“ drept un simplu episod al luptei pentru putere specifică în orice partid, fatală în partidul comunist, deşi e un pic mai mult de-atât. Totuşi, Vasile Luca era, într-adevăr, unul dintre cei mai puternici. Era membru în secretariatul restrâns al CC al PCR încă de la venirea sa în România, în 1944 (n.r. – la 2 octombrie 1944, într-o şedinţă comună a social-democraţilor cu comuniştii, semnează, în această ordine, secretarii: Constantin Pârvulescu, Vasile Luca, Ana Pauker, Gheorghe Gheorghiu-Dej). Din 12 octombrie 1944, este secretar general-fondator al Frontului Naţional Democrat (FND), adică a unei alianţe a formaţiunilor care gravitau în jurul comuniştilor (n.r. – Partidul Social Democrat, Confederaţia Generală a Muncii, Uniunea Patrioţilor, Frontul Plugarilor). Misiunea lor era răsturnarea guvernului Rădescu. „Reacţionar“, generalul Nicolae Rădescu îi atacă pe Ana Pauker şi pe Luca, în direct, la radio (n.r. – „sufletul negru al celor fără neam şi fără Dumnezeu“), însă degeaba-i atacă. La 6 martie 1945, cu sprijinul sovieticilor, este instalat guvernul Petru Groza.
Deşi nu intră în noul guvern, Vasile Luca are un rol esenţial, din postura de lider al FND, în schimbarea violentă de putere. „Cetăţeni, cetăţene, pentru nimicirea complectă a fascismului [...] vă convocăm la marea întrunire populară din Piaţa Naţiunii, luni, 5 martie, orele 2. Veniţi cu toţii pentru a înfăptui programul de guvernare FND“, scrie „Scânteia“, oficiosul comuniştilor, la 6 martie. Şi chiar şi aşa, în ciuda ridicolei situaţii de a convoca o adunare într-o zi care a trecut deja, românii tot ies în stradă. La 7 martie, „Scânteia“ anunţă victoria: „Guvernul călăului Rădescu a fost răsturnat prin lupta voastră dârză pentru libertate şi democraţie“.
De ce a pierit „grupul moscovit“
Nuanţele sunt importante: Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu nu erau un grup în adevăratul sens al cuvântului. Deşi în strânse relaţii şi, conjunctural, cu un trecut comun, „Ana, Luca şi Teo“ aveau, într-adevăr, o putere care-i stingherea calitatea de mare lider în partid şi stat a lui Gheorghiu-Dej. Pe de altă parte, lupta pentru putere nu e cheia unică în care poate fi văzut episodul început în ’52. Încape aici o discuţie despre oportunism şi parvenire, despre cum toţi tovarăşii subordonaţi ori prieteni cu cei trei s-au aliniat, circumstanţial, intereselor de moment. Se poate vorbi şi despre rolul pe care antisemitismul l-a jucat în ultimii ani de viaţă ai lui Stalin, dar şi despre acordul dictatorului de la Kremlin cu privire la o conducere unitară a României, în persoana lui Gheorghiu-Dej, care avea frâu liber să-i elimine pe adversarii politici, indiferent de puterea lor.
Continuarea pe historia.ro
