Prezentăm integral editorilalul publicat pe cristoiublog.ro:
“Joi, 11 iunie 2020, am discutat mai mult de o oră la cristoiuTv cu Vasile Dâncu.
De ceva vreme, Vasile Dâncu e ţinta unor atacuri concentrate din PSD. Motivul principal:
Domnia sa e suspectat că vrea un post de conducere în partid. Şi cum în PSD, ca de altfel în toate partidele din postdecembrism, chiar şi în cele care încap într-o cutie de conserve, a avea o funcţie, fie şi cea de cărător de apă de ploaie, înseamnă a apuca pe Dumnezeu de un picior, bătălia din preajma unui Congres capătă note homerice.
Argumentul principal adus împotriva unei posibile candidaturi a lui Vasile Dâncu:
E un bun filosof, dar tocmai de aia nu e un bun politician,.
Are idei, dar n-are voturi!
Despre acest reproş nu mă pronunţ.
D. D Roşca împărţea personalităţile în oameni de acţiune şi oameni de reflecţie. Uşor rigidă, împărţirea făcea din oamenii de acţiune nişte imbecili care reuşesc totuşi să taie nodul gordian, iar din oamenii de reflecţie, nişte nătîngi care, în loc să-l taie, se apucă să gîndească pe seama conceptului de nod.
Nu ştiu dacă Vasile Dîncu e din acest punct de vedere om de reflecţie sau om de acţiune.
Sau şi una şi alta.
Deşi domnia sa stă în prim planul media de la noi prin posibila candidatură la funcţia de preşedinte al Consiliului Naţional al PSD, funcţie râvnită de jumătate plus unu din partid, eu l-am invitat la interviu pentru postura sa de om de reflecţie.
Dintre reprezentanţii mediului academic Vasile Dâncu e printre cei mai aplicaţi la realităţi. Altfel spus, Vasile Dâncu nu practică sociologia în sine, în plan abstract, ci sociologia care ar putea folosi la ceva, în plan concret. Cu domnia sa poţi discuta ore în şir despre România din punct de vedere sociologic şi chiar metafizic. Era normal în aceste condiţii să abordăm, pe lîngă protestele din America (un fel de Mineriade – zice el ), împărţirea tribală a electoratului, transformarea partidelor în mari familii şi de absenţa iubirii din relaţia PSD cu electoratul, atitudinea românilor faţă de Pandemie. Confirmînd şi alte cercetări de teren, Vasile Dâncu a arătat că potrivit cercetărilor IRES falia din societatea noastră dintre cei care au crezut că măsurile sînt necesare şi cei care au crezut că nu sînt necesare s-a mişcat tot timpul.
În ce sens? l-am întrebat.
Domnia sa a răspuns:
<La început toţi au fost conformişti, au fost 70% confirmişti şi au acceptat că e bine ce spune politicul, ne e frică de moarte. Pe măsură ce-a evoluat s-a schimbat raportul. Astăzi sînt vreo 60% care spun că statul a minţit, că au exagerat, mass-media s-a înţeles cu statul şi a exagerat puterea şi pînă la urmă de aici a ieşit că Coronavirus a fost un pretext. Sînt mai mulţi care cred că a fost un pretext pentru autoritarism şi pentru alte manevre decît într-adevăr o bătălie pentru viaţă şi un război cum s-a spus în această perioadă.>
Dincolo de mişcarea faliei, pentru politicieni, pentru presă rămîne un adevăr de netăgăduit:
Creşte pe zi ce trece numărul românilor care nu mai cred în pericolul Coronavirus.
Am fost convins chiar din zorii stării de urgenţă că acest pericol a fost exagerat.
Nu asta are însă importanţă:
Dacă a fost sau nu exagerat.
Pentru politicieni, pentru jurnalişti are importanţă, ca în multe alte mii de cazuri, percepţia asupra fenomenului.
N-am avut timp să discut cu Vasile Dâncu felul în care s-a creat această percepţie. Domnia sa a amintit experienţa personală (<99% dintre oameni spun că n-am cunoscut pe nimeni bolnav>), prăpastia dintre dramatizarea de la televizor şi normalul care urma, influenţa reţelelor sociale.
Eu însă cred că un rol important în neîncrederea românilor în pericol l-a avut chiar puterea actuală, întruchipată de Guvern şi Preşedinţie. Declicul s-a petrecut în cazul Sparanghel. În plină prigoană miliţienească împotriva celor care nu şedeau în case, românii au văzut mii de concetăţeni bîntuind prin ţară, înghesuindu-se pe aeroporturi pentru a se sui în avioane fără distanţare socială, chemaţi de nemţi fără a avea o clipă teamă că vor răspîndi epidemia. Cum să mai crezi în pericolul exagerat de presa aflată sub contract cu Guvernul cînd însuşi Guvernul permitea o asemenea relaxare. Au urmat apoi contradicţiile şi conflictele între demnitarii care se pronunţau asupra Pericolului şi mai ales ştirile şi zvonurile despre marile tunuri date de camarila lui Ludovic Orban şi Klaus Iohannis pe seama Pandemiei. Obligativitatea purtării măştilor a apărut ca un truc menit a îmbogăţi pe corupţi prin achiziţii fără licitaţie. Bomboana pe colivă a pus-o fotografia cu membrii guvernului, în frunte cu Ludovic Orban, petrecînd în sediul Guvernului fără nici o măsură de protecţie. Toţi banii daţi presei miluite pentru a supralicitat pericolul Pandemiei s-au dus pe apa Sîmbetei în clipa cînd propăvăduitorii măsurilor au arătat că puţin le pasă de măsuri.
Concluzie inevitabilă:
Dacă ei nu poartă mască înseamnă că nu e nici un pericol să nu porţi mască.
Nu în ultimul rînd, un cuvînt greu de spus în ivirea şi dezvoltarea scepticismului l-a avut însăşi campania de tip recolte mari la hectar din vremea lui Ceauşescu practicată de Guvern şi de preşedinţie în legătură cu numărul de victime de la noi. Cîtă vreme de dimineaţă pînă seară românilor li s-a spus că numărul de infectări şi de morţi a fost mic (e drept, propaganda zicea că datorită Guvernului) românii au conchis că dracu nu mai e atît de negru.
Pentru politicieni concluzia e clară:
Şi dacă Pandemia ar reveni pe bune şi nu pe hîrtie, cum se întîmplă acum, românii nu vor mai crede în pericol.
Şi o revenire la starea de urgenţă, chiar dacă justificată, ar da naştere la mari nemulţumiri populare”.
NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro
