Una din marile provocări ale perioadei interbelice a fost sănătatea publică. Moţii „trăiesc într-o mizerie economică, culturală şi sanitară cum nu se poate mai grea”, iar „Ţara Moţilor este „secerată de mizerie şi boli sociale”, reflectau autorităţile în anii '30, potrivit adevarul.ro.
Presa vremii, de asemenea, trăgea frecvent semnale de alarmă asupra situaţiei critice în care se zbătea regiunea. Tuberculoza, bolile venerice, alcoolismul produceau adevărate calamităţi. Sifilisul şi alcoolismul erau considerate flageluri ale imoralităţii, în timp ce sărăcia şi lipsa de igienă dădeau tuberculoza, pelagra, paludismul etc.
Acestea erau moştenite, evident, din perioadele anterioare, când demersurile de combatere se dovediseră destul de timide. Atât în Ungaria de la cumpăna veacurilor XIX-XX, din care făcuse parte Transilvania, cât şi în România se încercaseră măsuri pentru disciplinarea păturilor populare, pentru convertirea acestora la virtuţile de ordine, moderaţie, sobrietate.
Profilaxia socială, ce a continuat cu şi mai mare amploare în decadele interbelice, a însemnat cultivarea responsabilităţii individuale faţă de propria persoană şi faţă de comunitate. Discursul igienist, mulat pe modelul medical, se axa pe moderaţie şi prevedere. Oamenii primeau poveţe relativ la hrană, igienă, la temperanţa faţă de alcool. Au fost înfiinţate structuri naţionale de igienă publică.
