Un mare actor român s-a stins uitat de publicul pe care l-a iubit atât de mult, dar și de colegi. Drama lui Ștefan Mihăilescu Brăila

A urât sărăcia, dar a murit în mizerie, a făcut să râdă milioane de suflete, dar a sfârșit trist, a memorat mii de replici, dar a pierit fără să își mai amintească ceva.

“Ştefan Mihăilescu Brăila ştia mii de bancuri, ştia texte că nimeni altul. Într-o secundă nu a mai ştiut nimic, nici cum îl cheamă, nici unde stă. Brusc, după o repetiţie s-a întâmplat totul! De ce? Ce s-a întâmplat? Numai Dumnezeu ştie”, rememora, la o emisiune TV, Marin Moraru, un alt monstru sacru al scenei românești dispărut mult prea devreme dintre noi, scrie A1.ro.

Cariera profesională prodigioasă nu l-a ajutat pe Ștefan Mihăilescu Brăila să aibă un sfârșit așa cum și l-ar fi dorit. Totul a început cu acea zi blestemată de care amintea Marin Moraru. Într-o zi nu a mai știut nimic. Trei accidente vasculare l-au transformat pe marele artist dintr-o mașină de memorat, într-un bătrânel care nu-și mai amintea nici măcar o fărâmă din ceea ce știa. „ A facut un atac cerebral din cauza caruia si-a pierdut memoria, a reînvățat apoi alfabetul litera cu litera si a fost obligat sa reînvețe cuvintele din nou, ca un copil”, a povestit Dan Negru.

Numai că problemele de sănătate l-au uzat atât de tare încât de-aici și până la final nu a mai fost decât un pas. Pe 19 septembrie 1996, Ștefan Mihăilescu Brăila se stingea la doar 71 de ani, uitat de public și de colegi.

Dan Benga, a povestit un episod absolut impresionant despre sfârșitul unuia dintre cei mai mari actori pe care i-a dat România de-a lungul timpului:

“Eu nu l-am prins jucând. Îl ştiam de la televizor. Dar la înmormântare doamna Dorina Lazăr m-a trimis cu o coroană de flori. Ne-am dus cu maşina teatrului la crematoriu. Ajungem acolo şi ce vedem? O mare de oameni. «Nici nu se putea altfel, m-am gândit, doar nea Fane era actor mare.» Erau vreo 700 de oameni. Mi se făcuse şi teamă că n-o să ajung cu coroana din cauza aglomeraţiei. Înaintam, înaintam, dar nu recunoşteam pe nimeni. Mă apropii de cruce, citesc. Nu era numele lui nea Fane. Era alt mort. Am început să-l caut. În fiecare cameră era câte un mort. Treceam în fugă. Nu era prea uşor. L-am recunoscut după nas. Era nea Fane, foarte bine îmbrăcat şi singur. Da, era absolut singur. Avea o lumânare aprinsă. M-am învârtit pe-acolo. Nu aveam cu cine vorbi. Am pus coroana lângă nea Fane. Am mai stat vreo 30 de minute şi am plecat acasă”.