Cătălin Voicu, prostul mafiei

Chiar şi filmele bune cu mafioţi ne învaţă multe prostii. Construit de regulă pe calapodul hollywoodean al eroului, mafiotul din filme ajunge să stârnească în multe cazuri un soi admiraţie. Dincolo de răul pe care-l întruchipează el transmite ideea de curaj nebun, de inteligenţă fără cusur, de caracter puternic şi temperament de învingător. Realitatea pe care doar unele cărţi reuşesc s-o surprindă dar care nu fac rating e că în spatele acestei imagini insidioase se ascund în majoritate personaje dintre cele mai banale cu toate calităţile şi slăbiciunile celor mai umili dintre noi. Mafiotul real e doar ceea ce se-ntâmplă să scoată în evidenţă, uneori chiar să promoveze, un sistem prost construit, o societate bolnavă, un stat corupt. Mafiotul real e un oarecare dintre noi picat într-o conjunctură rea căreia n-a avut tăria şi caracterul să-i reziste. Iar între mafiotul plasat în zona de vîrf a sistemului şi cel considerat de rând rareori diferenţa e de calitate a persoanei. În cele mai multe cazuri e vorba de conjuctură şi de noroc. Al Capone, personajul real nu cel de film, născut cu un secol mai devreme sau mai târziu putea foarte bine să nu însemne nimic. Ar fi fost poate cel mult un infractor mărunt de care n-ar fi aflat nimeni.

Dacă vorbim despre ce se întâmplă acum la noi, uitaţi-vă la ultima achiziţie a DNA, Cătalin Voicu. Citiţi toate stenogramele din dosar publicate până acum în presă. Da, se poate afirma cu destulă certitudine doar lecturând aceste documente că numitul Cătălin Voicu e un personaj important dintr-o mafie cât se poate de reală. Cu politicieni de primă mărime, cu magistraţi de rang înalt, cu oameni de afaceri de top, etc. Avem toate ingredientele unui scenariu de film bun plecând de la o istorie care s-a derulat recent chiar sub nasul nostru. Un regizor talentat ar scoate din Cătălin Voicu un fel de Scarface si puţini dintre noi nu l-ar vedea apoi ca pe un soi de vedetă. Dar hai să-l descoasem puţin până nu se-apucă cineva, poate un Sergiu Nicolescu, să-l transforme în erou de film. Mafiotul român, care nu difera cu nimic esenţial de orice mafiot din lumea asta, e în primul rând un grobian. Fie că arată bine şi e dichisit sau e, precum Voicu, mătăhălos, cu burtă, chelie şi mustaţă de bulibaşă, când deschide gura din ea vor ieşi, măcar la doua trei propoziţii, o scârboşenie. Uneori o face şi în public, vezi Becali, şi e mândru de asta. Mafiotul român e în fapt un cocalar ajuns cine ştie cum cu câteva trepte sociale mai sus decât majoritatea. În al doilea rând, e un om, ca mulţi dintre noi, care ţine mereu să pară cu mult mai important decât e sau ar putea fi vreodată. E un fanfaron care va vorbi mereu despre cum îi are el la degetul mic pe nu ştiu câţi, cum îi sparge el pe toţi dacă vrea, numai să-şi pună mintea cu ei. E exact personajul din maneaua de largă respiraţie ? Pumnii mei minte nu are? doar că nu cântă ci şuieră printre dinţi. Dar el e neapărat şi generos şi, cum să nu, crede şi în Dumnezeu, deşi trece cu cea mai mare uşurinţă şi în cel mai scurt timp de la ?D-zeii mă-tii? la ?Să mă bată D-zeu, dacă te mint? şi la cuviinciosul ?Doamne ajută?. Generos, spuneam? Da, mafiotul român e în stare, o spune el deseori, să-ţi dea şi cămaşa de pe el. Da, dar mai întâi, şi asta n-o mai spune, trebuie să-ţi ia toţi banii. E generos, da, dar cu banii tăi. Între el şi un găinar sau un şuţ e doar o diferenţă de cantitate. Ca de la o sută la un miliard. Împart în schimb aceeaşi apetenţă pentru escrocherie şi disimulare. Mafiotul român ştie să se umilescă şi să se ceară compătimit. Cerşetorul din colţul străzii e însă un pic mai demn.

Cătălin Voicu e personajul descris mai sus. E prostul mafiei, pentru că e cel ce s-a-ntâmplat să fie prins. Dar nu e cu nimic mai bun sau mai rău, mai inteligent sau mai prost şi, în esenţă, mai civilizat sau mai puţin civilizat, decât majoritatea covârşitoare a celor ce alcătuiesc sistemul pe care l-a slujit până acum. Până acum ceilalţi au avut doar mai mult noroc. Norocul, printre alte, şi de-a fi încă la putere.

Raul Zan