Moacyr Barbosa Nascimento a fost unul dintre cei mai buni portari ai generaţiei sale (spun unii că ar fi fost chiar cel mai bun), dar a rămas cunoscut pentru golul primit în finala Cupei Mondiale din 1950, pe care Brazilia a pierdut-o pe teren propriu în faţa Uruguayului. O tragedie sportivă de care brazilienii îşi amintesc şi în prezent şi pentru care, nedrept, Barbosa a fost considerat principalul vinovat tot restul vieţii sale.
„În Brazilia, pedeapsa maximă cu închisoarea este de 30 de ani. Dar încarcerarea mea durează de 50 de ani”, spunea fostul portar într-un interviu din 1999, cu un an înainte de a muri. Este cea mai cunoscută şi cea mai folosită declaraţie a sa atunci când i se spune povestea.
O poveste tristă, a unui om care a plătit singur pentru o vină care nu-i aparţine. Nu i s-a permis niciodată să lase în urmă momentul 1950 şi a fost obligat să fie personajul principal al unei drame care a scos la iveală partea urâtă a pasiunii uriaşe pe care brazilienii o au pentru fotbal.
Cel mai talentat portar brazilian al anilor '40 şi '50
Barbosa s-a născut pe 27 martie 1921, la Campinas, în sud-estul statului Sao Paulo. A început fotbalul ca atacant, la o obscură echipă locală, şi se întreţinea lucrând într-o uzină chimică. A intrat în poartă din întâmplare, după ce goalkeeperul formaţiei pentru care evolua s-a accidentat înaintea unui meci şi nu a putut juca. Nu a mai ieşit niciodată dintre buturi.
Talentul său a fost evident de la primul plonjon pe care l-a făcut. Era născut pentru acest post. Avea „picioare cu arcuri” şi era un „om senin şi sigur pe sine, care transmitea încredere echipei, şi a continuat să fie cel mai bun până la retragerea de pe gazon, mult timp după aceea, pe când trecuse de 40 de ani. În atâţia şi atâţia ani de fotbal, Barbosa a apărat cine ştie câte goluri, fără să rănească vreodată un atacant”, sună caracterizarea pe care i-a făcut-o Eduardo Galeano, în "Fotbalul, lumini şi umbre".
În 1945, a venit şi momentul marelui salt al carierei, fiind cumpărat de Vasco da Gama, unde va rămâne mai mult de un deceniu. Nu i-a luat mult să devină popular printre fanii noii sale echipe, care erau încântaţi de stilul său spectaculos şi curajos. A prins şi o generaţie de excepţie, alături de Danilo, Chico, Friaca sau Ademir, care a reprezentat baza naţionalei din 1950 şi care a rămas în istorie ca "Expresul victoriei".
„A schimbat felul în care portarii brazilieni jucau. În acea eră, raza de acţiune a portarilor era redusă la careul de şase metri. Dar el domina întregul careu. Ieşea din poartă şi respingea cu mâinile, cu piciorul, în orice fel putea, nu conta. A fost un deschizător de drumuri”, a povestit Carlos Alberto Cavalheiro, unul dintre foştii coechipieri ai lui Barbosa.
Prima mare echipă din istoria celor de la Vasco da Gama a câştigat şase titluri Carioca (campionatul statului Rio de Janeiro) şi s-a impus în Campeonato Sudamericano de Campeones, competiţie care este considerată predecesoarea Copei Libertadores şi care s-a disputat în Chile în 1948, cu participarea celor mai bune echipe din Argentina, Bolivia, Brazilia, Chile, Ecuador, Peru şi Uruguay.
Cele şapte echipe participante au jucat în sistem campionat, fiecare cu fiecare, iar ceea ce prevedea şi îşi dorea toată lumea, un duel decisiv între Vasco şi River Plate, celebra "La Maquina" (Maşinăria) cu Feliz Loustau, Angel Labruna, Jose Manuel Moreno şi un tânăr de 21 de ani pe nume Alfredo Di Stefano, a avut loc pe 14 martie 1948.
Brazilienii aveau nevoie de un egal pentru a-şi asigura câştigarea trofeului şi l-au reuşit în special datorită lui Barbosa, autorul unei prestaţii la superlativ, cireaşa de pe tort fiind penaltyul apărat în faţa lui Labruna. Evoluţia din acel meci i-a cimentat practic postul de titular în echipa naţională, în care debutase în 1945, într-o înfrângere cu Argentina.
Cu Barbosa în poartă, Brazilia avea să facă spectacol la Copa America 1949, câştigată entuziasmant pe teren propriu, după o serie de victorii spectaculoase: 9-1 cu Ecuador, 10-1 cu Bolivia, 5-0 cu Columbia, 7-1 cu Peru, 7-0 cu Paraguay şi... 5-1 cu Uruguay. Aproape nimeni nu se îndoia că brazilienii vor domina în aceeaşi manieră categorică şi Cupa Mondială din 1950.
O Cupă Mondială cu doar 13 echipe
Lumea încerca încă să-şi revină după război, iar un altul tocmai începuse în Coreea, atunci când doar 13 echipe s-au prezentat la startul celei de-a patra ediţii a Cupei Mondiale. India s-a retras pentru că jucătorilor săi nu li s-a permis să joace în picioarele goale, Scoţia a refuzat să participe din cauza orgoliului, motivând că nu este campioana Regatului Unit, după ce a pierdut în faţa Angliei tradiţionalul turneu disputat de naţionalele ţărilor din Marea Britanie, în timp ce francezii, beneficiarii unui wild card, au fost nemulţumiţi de faptul că ar fi fost obligaţi să joace primele două meciuri în oraşe aflate la 3.000 de kilometri unul de celălalt.
În schimb, s-a înregistrat prima participare a Angliei, încheiată cu un fiasco, după înfrângerea suferită în faţa Statelor Unite, în timp ce deţinătoarea titlului, Italia, a trecut oceanul decimată, mare parte din jucătorii care formau coloana vertebrală a squadrei azzurra, componenţi ai marii echipe din anii '40 a lui AC Torino, pierzându-şi viaţa într-un accident aviatic în 1949. Din acest motiv, italienii au refuzat să călătorească în Brazilia cu avionul, preferând vaporul. Oboseala acumulată pe drum şi-a spus cuvântul, iar campioana mondială a părăsit competiţia prematur.
Cu Anglia, care încă se considera cea mai puternică echipă a lumii, şi Italia, campioana precedentelor două ediţii, eliminate, gazdele aveau practic drum liber spre titlul mondial. Dar lucrurile nu au fost deloc uşoare pentru brazilieni, care, după un 4-0 fără istoric în faţa Mexicului, au obţinut doar o remiză cu Elveţia (2-2), golul egalizator al europenilor venind cu două minute înainte de final. Pentru a câştiga grupa, Brazilia trebuia să învingă Iugoslavia, obiectiv îndeplinit graţie golurilor marcate de Ademir şi Zizinho. În faza următoare s-au mai calificat Spania, Suedia şi Uruguay, care, după retragerea Franţei, a jucat doar împotriva Boliviei, pe care a învins-o cu 8-0, pentru că FIFA nu s-a mai deranjat să rearanjeze grupele.
Finala care n-a fost finală
Cupa Mondială din 1950 nu a avut o finală propriu-zisă, ci o grupă a celor patru echipe calificate după prima fază, dar rezultatele primelor două etape au făcut ca meciul dintre Brazilia şi Uruguay să fie decisiv pentru titlu.
Gazdele s-au dezlănuţuit în partidele cu Suedia (7-1) şi Spania (6-1), trio-ul ofensiv Ademir-Chico-Zizinho marcând 10 din cele 13 goluri. De cealaltă parte, uruguayenii au obţinut doar o remiză cu Spania (2-2) şi au învins greu Suedia (3-2), revenind de două ori după ce au fost conduşi. Astfel, la momentul "finalei" din 16 iulie 1950, disputată pe o Maracana luată cu asalt de aproape 200.000 de oameni, Brazilia avea nevoie doar de un egal pentru a deveni, în premieră, campioană mondială. Dar pentru toată lumea părea imposibil ca naţionala celestă să evite înfrângerea. În ajunul meciului, jucătorii brazilieni primiseră ceasuri de aur gravate cu dedicaţia "Pentru campionii mondiali", multe ziare aveau deja scrisă prima pagină, sute de mii de tricouri care anunţau triumful se vânduseră în întreaga ţară, iar un nou carnaval era iminent. Până şi Jules Rimet, preşedintele FIFA, îşi pregătise discursul în cinstea câştigătorilor.
Şi, după cum a început meciul, cu Brazilia sufocându-şi adversarul, se părea că repetarea rezultatelor precedente era doar o problemă de timp. Dar golul nu a venit, iar uruguayenii au reuşit să scape din presiune şi chiar să ameninţe poarta lui Barbosa, având cele mai mari ocazii, o bară a lui Omar Miguez şi o ratare cu poarta goală a lui Ruben Moran. Prima repriză s-a terminat fără gol, însă, la două minute de la reluare, Friaca a primit o pasă în careu de la Ademir şi l-a învins pe Maspoli, portarul uruguayan. Maracana a erupt. Brazilia conducea cu 1-0 şi trofeul părea adjudecat, mai ales că Ademir şi Jair au beneficiat de alte două şanse mari, care ar fi putut închide definitiv meciul.
Dar triumful aşteptat a rămas o Fata Morgana.
"Hiroshima Braziliei"
Celebrul dramaturg brazilian Nelson Rodrigues considera că înfrângerea de pe teren propriu din finala Cupei Mondiale este „Hiroshima noastră”. Evident, o exagerare, dar care explică într-un mod cât se poate de clar dezamăgirea produsă de înfrângere. „Brazilia nu a fost niciodată în război, nu a avut niciodată cu adevărat un mare dezastru. Acela a fost dezastrul naţional al ţării. Toţi se aşteptau să câştige”, a explicat jurnalistul Jonathan Wilson motivele pentru care eşecul din 1950 a fost tratat precum o tragedie desprinsă parcă din operele lui Shakespeare.
Declanşatorul "bombei" care a căzut direct în inima Braziliei a fost Alcides Ghiggia. „În minutul 24 al reprizei a doua, am scăpat de marcaj, am centrat pentru Schiaffino, iar acesta, venind în viteză, a tras şi a marcat din unghi. Atunci am realizat că putem câştiga, pentru că au îngheţat”, şi-a amintit fostul atacant uruguayan. Volumul decibelilor de pe stadion a scăzut, dar tăcerea nu se instalase încă. În fond, şi la 1-1, Brazilia devenea campioană mondială. Dar era evident că teama îşi făcuse apariţia, iar jucătorii gazdă erau tot mai nesiguri atunci când pasau. Apoi, cu 11 minute înainte de final, întreaga lume a fotbalului brazilian s-a prăbuşit.
Povesteşte acelaşi Ghiggia: „Am fost foarte rapid, am scăpat de Bigode, iar în stânga mea, Juvenal nu m-a putut prinde. Am tras chiar lângă bară şi, atunci când portarul s-a aruncat, mingea era deja în poartă”. În acel moment, cea mai mare mulţime de oameni care s-a adunat vreodată pe un stadion la Cupa Mondială a făcut linişte. O linişte apăsătoare, ireală. „Maracana a fost redusă la tăcere de trei oameni: Papa, Frank Sinatra şi eu”, a spus autorul golului care a adus al doilea titlu mondial al Uruguayului. Golul care a oprit inima unei ţări întregi.
Barbosa a povestit din perspectiva lui faza care i-a marcat tot restul vieţii: „Am făcut doi-trei paşi în faţă, anticipând o centrare, şi s-a deschis un spaţiu. Ghiggia a tras prin acel spaţiu şi Uruguay a câştigat Cupa Mondială. Dezastrul era pe umerii mei”. Felul în care portarul brazilian a gândit acţiunea adversarilor nu a fost complet greşit. Golul egalizator venise după o centrare, iar în careu erau din nou destui uruguayeni care aşteptau o pasă. Dar Ghiggia a decis să tragă, păcălindu-l pe Barbosa, care nu a mai putut interveni. Condamnarea lui a fost semnată în acel minut 79.
Omul care a făcut o ţară să plângă
Iniţial, întreaga ţară a rămas paralizată după meciul cu Uruguay. Şocul a fost imens. Dar, după câteva zile, a început căutarea unui ţap ispăşitor. Jucătorii de culoare au fost primele ţinte. Printre aceştia s-a numărat şi Barbosa, desemnat cel mai bun portar al turneului final de către jurnalişti. Tonul a fost dat de ziarul O Estado de Sao Paulo, care a scris că prestaţia portarului lui Vasco a fost „jenantă”, iar poziţionarea sa la golul lui Ghiggia, „ruşinoasă”. Culmea, unul dintre puţinii apărători ai lui Barbosa în perioada de după Cupa Mondială a fost chiar cel care i-a marcat golul decisiv din finală. Uruguayanul considera că goalkeeperul brazilian nu a făcut nimic greşit, ci a reacţionat la fel cum ar fi făcut-o oricine în locul său.
Dar nimeni nu avea timp să asculte explicaţiile lui Ghiggia. Barbosa a devenit un paria în propria sa ţară. A mai jucat o singură dată pentru echipa naţională după Cupa Mondială, deşi a continuat să aibă evoluţii foarte bune la Vasco, Santa Cruz sau Bonsucesso. Şi-a încheiat cariera în 1962, la 41 de ani, jucând pentru Campo Grande. La ultimul său meci, au asistat doar ceva mai mult de 600 de spectatori. Lumea a continuat să-l considere responsabil pentru eşecul din 1950. Dar cel mai trist moment al vieţii sale s-a petrecut la două decenii distanţă de momentul meciului cu Uruguay, când, într-un supermarket, a fost recunoscut de o femeie, care i-a spus fiului său: „Uită-te la el! El este omul care a făcut Brazilia să plângă”.
„Plătesc pentru o faptă de care nu sunt singur responsabil. Oamenii uită că la Mondialele din '74 şi '78 am suferit umilinţe mai mari, dar ei preferă în continuare să vorbească despre 1950”, a spus odată Barbosa.
Nici după retragere nu a avut parte de linişte. S-a angajat ca administrator al stadionului Maracana, iar atunci când porţile au fost schimbate, Barbosa a primit ca "suvenir" bara uneia dintre ele. A înghiţit în sec, a luat "cadoul" şi s-a dus acasă, unde i-a dat foc, într-o încercare de a exorciza demonii înfrângerii cu Uruguay. Au existat însă voci care susţin că acest episod este doar o invenţie.
Vinovăţia lui Barbosa s-a extins asupra tuturor portarilor de culoare din Brazilia. După el, naţionala a avut doar goalkeeperi albi până în 1995, atunci când Dida şi-a făcut debutul pentru Selecao.
După ce s-a pensionat, s-a mutat la Praia Grande, în statul Sao Paulo. Acolo a trăit o altă dramă, cea a soţiei sale, Clotilde, care a murit de cancer, în 1996. În acea perioadă dificilă, fostul său club, Vasco da Gama, şi-a amintit de el şi l-a ajutat financiar, reuşind astfel să-şi plătească chiria, pentru că restul banilor săi se duceau pe tratamente. Neavând copii, după decesul soţiei a rămas singur şi fără sprijin, uitat de toată lumea. Deşi Brazilia a devenit între timp cea mai de succes naţională a lumii, cu cinci titluri mondiale, nu a fost iertat niciodată.
În ultimii ani ai vieţii, s-a împrietenit cu Tereza Barbosa (nicio legătură de rudenie), proprietara unui mic magazin de pe plaja din Praia Grande. Ea i-a devenit un sprijin până la moarte, survenită în anul 2000: „A şi plâns pe umărul meu. A spus până la sfârşitul vieţii: «Nu sunt vinovat. Am jucat în 11»”.
O tentativă de reabilitare
La 64 de ani de la înfrângerea dureroasă cu Uruguay, Brazilia se pregăteşte să găzduiască un nou turneu final al Cupei Mondiale. Un moment potrivit pentru reabilitarea acelei generaţii şi, mai ales, a lui Barbosa. Un prim pas a fost făcut chiar de actualul selecţioner, Luis Filipe Scolari.
„Înainte de 1950, Brazilia nu a ajuns niciodată într-o finală. Acei jucători au fost pionierii celor cinci titluri pe care le-am câştigat de atunci. Ei au ajuns acolo şi au făcut istorie. Ne-am construit succesele pe ceea ce au realizat ei. Vom încerca să ajungem pe Maracana şi să ne amintim de acea echipă, pentru că a fost una frumoasă, fantastică şi mi-ar plăcea ca toţi brazilienii să gândească aşa despre ea. Vrem să fim campioni şi pentru asta vom juca”, a spus Scolari, deja campion mondial cu Selecao în 2002.
Dacă Brazilia va reuşi să obţină al şaselea titlu suprem pe teren propriu, probabil că fantomele eşecului din 1950 vor fi definitiv lăsate în urmă. Iar Barbosa va avea parte, într-un final, de linişte.
