În România, avem câte o biserică la fiecare 1.000 de locuitori. În ciuda acestei statistici, credincioşii care vor să se reculeagă găsesc de multe ori uşile închise, deşi aceste construcţii impresionante sunt plătite cu bani de la stat şi de la enoriaşi.
Bisericile au program de voie. O posibilă explicaţie au găsit-o reporterii Observator la Petroşani: preotul de acolo e mult prea ocupat cu afacerile lumeşti.
În Casa Domnului, la orele prânzului, e aproape imposibil să găseşti uşa deschisă. Dacă vrei să aprinzi o lumânare trebuie să aştepţi să apară cel care se ocupă de vânzarea lor. Pentru spovedanie, ar fi bine să ştiţi programul bisericii, ca să nu aşteptaţi degeaba ore întregi.
Spre exemplu, între orele 12 şi 15 niciun preot din Târgu Mureş nu acordă consiliere. Toate bisericile din oraş sunt închise, că feţele bisericeşti au şi ele nevoie de odihnă.
Programul şi odihna sunt date însă de-o parte dacă apare o cununie sau un botez. Câtă vreme enoriaşul plăteşte, odihna trece pe planul doi. În zilele în care evenimentele lipsesc, uşile multor biserici rămân închise.
Reprezentanţii Bisericii evită să explice de ce lăcaşele de cult stau mai mult cu uşile închise. În schimb, am găsit o posibilă explicaţie în Petroşani. Un preot din oraş slujeşte peste patru parohii şi e şi patronul celei mai mari firme de taxi din oraş. Preotul însă fuge de taxe mai rău ca necuratul de tămâie. Cel puţin asta ne-au spus angajaţii lui, când ne-am transformat în candidaţi pentru postul de şofer de taxi.
La fel se întâmplă şi în cazul veniturilor realizate. Angajaţii nu au carte de muncă şi indiferent de cât câştigă pe zi, o parte din venituri merg la angajator. "Nu e nici ilegal, nici imoral", ne explică preotul.
La credincioşii din cele patru parohii ajunge însă o dată la trei săptămâni. În rest, bisericile stau închise. Oamenii spun că situaţia e la fel de mai bine de zece ani.
În România, la fiecare trei zile dispare o şcoală, iar în fiecare an apar alte 200 de biserici. Şcoala, însă, nu e sfântă. Aşa se face că faţă de 1990, avem de trei ori mai puţine instituţii de învăţământ şi de două ori mai puţine paturi în spitale.