Şase titluri olimpice şi două medalii de argint, toate câştigate de canotorii români la Jocurile Olimpice din 1984. Simplu şi dublu vâsle, patru vâsle şi 4+1 rame, fetele şi-au adjudecat tot, pentru prima dată în istoria canotajului românesc. În barca de 4+1 se aflau Maria Fricioiu, Chira Apostol, Olga Bularda, Viorica Ioja şi Florica Lavric.
Când a fost selectată în lotul clubului sportiv de la Oneşti, Florica nici măcar nu ştia să înoate. Atunci erau 80 de fete. Dintre ele au rămas doar şase.
Titlul suprem avea să vină greu, după ani întregi dedicaţi sportului. Ani în care Florica ar fi vrut să se oprească. Şi nu o dată. Ceva mai presus de durere şi de oboseală a oprit-o.
Poate destinul care ştia mai bine decât ea că numele de Florica Lavric trebuia să fie legendă. Una încă vie, uitată însă de timp şi de timpuri.
În trei minute, 19 secunde şi 30 de sutimi, pe 4 august 1984, s-a consumat o viaţă, s-a scris o pagină de istorie. De medalia câştigată atunci Florica nu s-ar despărţi niciodată.
Lavric a devenit campioană olimpică la Los Angeles, de două ori vicecampioană mondială şi de nenumărate ori pe podiumul balcanic şi naţional.
Timpul nu iartă şi nu alege. O meningită i-a pus capăt carierei în 1987. De atunci, pe apă o aduc doar amintirile.
În spatele zâmbetului, Florica ascunde lupta pe care o duce zi de zi cu viaţa. De mai bine de un an se luptă cu o boală cumplită, cancer. După ce i-a afectat plămânii, boala ameninţă să se extindă şi la sistemul osos.
În mai, campioana mondială la simplu, Valeria Răcilă, a dat startul unei campanii de strângere de fonduri. Birocraţia ţine însă banii blocaţi în conturi în timp ce pentru Florica fiecare zi contează. Departe de lumina reflectoarelor, campioana nu a fost uşor de găsit, nici pentru cei care au vrut să o ajute, dar nici pentru noi. Soarta campionilor uitaţi şi-a spus, în cele din urmă, cuvântul.
