În tot acest haos cotidian, trebuie să ne luăm cinci minute pentru a respira - pentru a ne pune ordine în gânduri şi pentru a ne lăsa inspiraţi de poveştile de viaţă ale unor oameni uimitori.
Am încheiat săptămâna trecută cu povestea plină de patriotism a românului Jean Moscopoul, un cântăreţ şi un artist complet care şi-a cântat supărările şi problemele, iar oamenii erau hipnotizaţi de versurile melodiilor sale.
O altă legendă uitată a României este medicul Gheorghe Marinescu, un profesor care a schimbat cursul medicinei. A scris peste 1000 de publicaţii, şi a făcut una din cele mai mari descoperiri din domeniul neurologiei moderne. Numele său este legat de tratamentul paraliziei generale.
După terminarea facultăţii, primeşte o bursă de studii la Paris, acolo unde îşi clădeşte studiile, iar după 9 ani petrecuţi în Franţa, Gheorghe Marinescu revine la Bucureşti, pe 1 mai 1897. Îşi ia doctoratul, iar apoi este numit director al departamentului de Neurologie Clinică de la Spitalul Colentina, în paralel conducând şi un departament profesional înfiinţat special pentru el la Spitalul Pantelimon.
Savantul avea să dea în curând o deosebită strălucire modestului şi îndepărtatului spital, pentru care îşi consacra zilnic câte 3 ore pentru drumul dus şi întors, făcut cu o „brişcă” (după expresia fiicei sale), ce de-abia putea înainta prin hârtoapele ce se întindeau de-a lungul celor 12 km.
Acest lucru i-a sporit şi mai mult imboldul spre muncă, de a se dărui cu pasiune cercetărilor sale, bolnavilor şi de a-i antrena pe tinerii săi colaboratori – Ion Minea, Constantin Parhon şi Goldstein – să iubească Neurologia şi să lucreze cu mult devotament.
Gheorghe Marinescu a realizat sau supravegheat studii despre epilepsie, şi epidemia de encefalită letargică. A folosit metode experimentale ca transplantul şi culturile de ţesut nervos, a contribuit la localizarea formaţiunilor nervoase, a studiat fiziologia şi fiziopatologia sistemului nervos, fiind primul medic din lume care a folosit metoda encefalografică şi metoda reflexelor condiţionate în studiul isteriei, a nevrozelor sau a epilepsiei. A izolat o boală a sistemului nervos, cunoscută sub numele de sindromul „Marinescu-Sjoegren".
Din anul 1925 s-a preocupat foarte intens de problema sclerozei multiple. A fost adeptul originii virale a acestei boli, considerând că distrucţia tecii de mielină a fibrelor nervoase este datorată unei lipaze mielinolitice, conţinută în virusul patogen. A presupus că această activitate biochimică ar putea fi împiedicată prin injectarea intrarahidiană de lecitină. Astfel, a administrat intrarahidian lecitină sub formă de emulsie în ser fiziologic, obţinând rezultate pozitive la mai multe cazuri, iar această metodă a numit-o antifermentoterapie.
În mai multe lucrări a studiat fenomenele de degenerare şi regenerare în scleroza multiplă şi a descris o formă specială de regenerare intrazonală a fibrelor sistemului nervos central, pe care a putut-o reproduce şi experimental pe nervii congelaţi. Tot în această boală a evidenţiat reacţiile patologice în focarele cerebrale ale bolii şi a cercetat relaţiile dintre scleroza multiplă şi sifilis.
O altă problemă abordată a fost aceea a degenerării şi regenerării nervoase, în speţă problema factorilor mai cu seamă extrinseci ai regenerării.
Şi-a dedicat viaţa studierii neurologiei şi a bolilor pe care medicii din acele timpuri le considerau un "blestem al medicinei". A fost primul vicepreşedinte al Societăţii Ştiinţelor Medicale din Cluj. A îndeplinit în cadrul conducerii facultăţii de medicină funcţia de decan (1920-1921), prodecan (1921-1922) şi rector al Universităţii din Cluj (1926-1927).
A fost decorat în anul 1930 cu medalia „Răsplata muncii” pentru învăţământ clasa 1, pentru sarcinile aduse învăţământului superior timp de 10 ani şi decorat cu gradul de Comandor al Coroanei Române, în 1936. A fost membru al Academiei de Medicină.
Iar pentru a întregi imaginea asupra acestui mare medic, iată un citat din testamentul său: „"Plecând în lumea din care nimeni nu s-a întors vreodată, n-aş voi să supăr pe nimeni, dar adevărul totuşi trebuie spus: prea multă nedreptate este în blagoslovita Țară Românească. Nicio floare, niciun discurs. Acei care m-au iubit să întrebuinţeze banii pentru copiii săraci, iar vorbele bune pentru a încuraja pe cei suferinzi…”.
