Empatia este o formă de cunoaştere manifestată prin transpunerea şi identificarea afectivă a unei persoane cu o altă persoană. Cu alte cuvinte, a fi empatic înseamnă a avea acea capacitatea de „a te pune în pielea celuilalt”. Având în minte această definiţie ne putem gândi că pentru un copil căruia nu îi place să împartă jucăriile cu alţi copii şi a cărui lume este centrată pe el însuşi, empatia reprezintă un obiectiv foarte greu de îndeplinit. Este adevărat că la vârste fragede aria de interes a copiilor este mai restrânsă limitându-se, în general, la persoana lui şi la membrii familiei. Odată cu intrarea celui mic în colectivitate, aproape în mod natural copilul va căuta compania celor de vârsta lui şi va învăţa destul de repede cum să comunice cu ei, cum să împartă lucruri, cum să fie de ajutor. Am întâlnit adesea copii de vârsta grădiniţiei şi a şcolarizării care erau foarte bucuroşi să simtă că îi pot ajuta pe cei care au nevoie de ajutor. Copiii sunt foarte receptivi la îndemnul de a colabora unii cu alţii, lucru care le deschide calea spre empatie.
Sistemele educaţionale în care se urmăreşte colaborarea între copii şi nu competitivitatea bazată mai degrabă pe rivalitate decât pe randament crescut vor dezvolta capacitatea de empatie a celor mici. Părinţii care îşi încurajează copiii să accepte diferenţele dintre oameni şi care cultivă un spirit camaraderesc la joacă şi la şcoală, vor creşte copii pregătiţi să dezvolte relaţii sănătoase cu ceilalţi. Din păcate, nu de puţine ori încurajate sunt excluderea, marginalizarea, ridiculizarea celor diferiţi. Am cunoscut părinţi care îşi învaţă copiii să nu se joace şi să nu împartă lucruri cu un copil pe care ei îl consideră inferior sau „mai special”.
Voi povesti o întâmplare care oglindeşte modul natural de a fi empatic al unui copil. O fetiţă de 6 ani ajunsă în clasa pregătitoare este deranjată în timpul orelor de un coleg cunoscut drept „copilul problemă” al clasei. În repetate rânduri, colegul se întorcea la banca fetei, îi împingea cutia cu creioane până ce acestea cădeau pe podea, o înţepa cu pixul, uneori îi mâzgălea desenele. Băiatul primea ajutor psihologic dar, aşa cum se întâmplă în fiecare dintre aceste cazuri, avea nevoie şi de ajutor din partea mediului şcolar. Pe fetiţă o deranjau, pe bună dreptate, comportamentele agresive ale colegului ei. Acasă, îi povesteşte mamei situaţia de la şcoală. Mama o întreabă cum a reacţionat la ceea ce a făcut colegul ei şi primeşte un răspuns foarte contrariant pentru ea: „... păi i-am zis, aşa cum îi zic de fiecare dată, să se potolească fiindcă nu-mi place deloc ceea ce face! Probabil trece printr-o perioadă dificilă şi de aceea se poartă aşa cu mine”. Mama, aproape revoltată, îi sugerează fiicei că ceea ce ar trebui să facă în situaţia de la şcoală este să înveţe să se apere. Iar a se apăra înseamnă să-i distrugă şi ea desenele aşa cum face şi el, să îl lovească şi ea atunci când băiatul face acest lucru şi să meargă să spună învăţătoarei de fiecare dată când colegul o mai deranjează. Sugestia mamei de a-l învăţa pe copil să se apere este legitimă, însă, propunerile pe care le face nu doar că îl va învăţa pe cel mic excluderea în defavoarea empatiei, dar îi va tăia elanul natural al copilului de a-l înţelege pe celălalt în dificultăţile sale şi de a fi deschis să-l ajute.
În concluzie, a-l învăţa pe copil cum să fie empatic ţine foarte mult de felul în care adultul îi transmite celui mic disponibilitatea sau lipsa disponibilităţii proprii pentru un celălalt.
Alexa Pleşcan este psiholog şi psihoterapeut pentru copii şi adolescenţi. Pentru consultaţii în Bucuresti vă puteţi programa la numărul de telefon 0735 524 756 sau la [email protected]
