Totul a început după ce reprezentanţii Premier League au dat-o în judecată pe Karen Murphy (foto), patroana unui local din oraşul englez Portsmouth, care transmitea meciuri din campionatul Angliei folosind un decodor şi o cartelă achiziţionate de la o platformă digitală din Grecia.
Femeia a renunţat în 2004 la contractul cu operatorul britanic BSkyB, căruia Premier League îi vinde drepturile de transmitere a meciurilor în Regatul Unit, şi s-a abonat la operatorul grec Nova, în shimbul unei sume mult mai mici.
Premier League, care deţine monopolul drepturilor asupra meciurilor din ţara sa şi decide cine, în ce condiţii şi la ce preţ le poate difuza, a obţinut condamnarea lui Karen Murphy de către un tribunal britanic, însă cazul a ajuns în faţa justiţiei europene, la Luxemburg, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene fiind de părere că „legislaţia naţională care interzice să se importe, să se vândă sau să se utilizeze cartele de decodor străine este contrară liberei circulaţii a serviciilor şi nu poate fi justificată nici prin prisma obiectivului de protejare a drepturilor de proprietate intelectuală, nici prin obiectivul de a încuraja prezenţa publicului pe stadioanele de fotbal”.
Prima reacţie a Premier League a relativizat importanţa deciziei luate, asigurând că va continua să-şi vândă drepturile audiovizuale astfel încât să-i satisfacă „pe fanii din întreaga Europă şi pe difuzori, în conformitate cu legislaţia europeană”.
Premier League îşi vinde drepturile de transmitere separat pentru fiecare ţară, sporindu-şi astfel câştigurile, şi este cel mai bogat campionat din lume. Ultimul său contract pe trei ani cu televiziunile i-a adus 3,5 miliarde de lire sterline, dintre care 1,4 miliarde din străinătate.
Dincolo de cazul englez, această afacere ar putea pune sub semnul întrebării regulile de vânzare a drepturilor de transmitere în lume şi ar putea reîmpărţi cărţile pentru alte campionate de fotbal şi alţi difuzori.
UEFA a estimat că decizia Curţii de Justiţie a UE nu ar trebui „să schimbe radical” modalitatea sa de distribuirea drepturilor de difuzare, „în măsura în care contractele legate de aceste drepturi nu se bazează strict pe o exclusivitate teritorială, ci prevăd deja posibilitatea unei extinderi limitate la alte teritorii”.
